Ce ritm, ce nebunie, ce iureş de evenimente ne înconjoară! Dacă nu credeţi, daţi drumul la televizor pe un canal de ştiri să vedeţi ce se întâmplă la nivelul de sus. Declaraţii, conferinţe de presă, scandaluri, talk-showuri, toate se succed cu o viteză de te ia cu ameţeală. Talk-show în derulare, invitaţii îşi spun cuminţi părerea, când, la un moment dat, moderatorul îi întrerupe cu eterna formulă “ Avem o ştire de ultimă oră”, iar pe ecran apare invariabil acel termen englezesc “Breaking news” (de ce oare nu au găsit şi ei un corespondent în limba română, mi-e greu a înţelege). Şi începe tevatura: trasmisiune în direct de la nu ştiu ce minister, apoi intervenţie telefonică, iar se dă legătura directă în stradă, pe urmă iar în studio, ce să mai, te apucă ameţeala numai când te uiţi la televizor. Dar oare cum or fi reporterii? Primeşti telefon să te duci la minister, la conferinţa de presă, traficul este infernal, mai ai în grijă şi trepiedul cameramanului, că el săracul se luptă cu camera în spinare, te arunci într-un taxiu şi îi spui şoferului că în şapte minute ai “un direct” la ministerul cutare. Şoferul îţi spune că este imposibil să ajungi la timp, înjuri printre dinţi şi o iei la fugă printre maşini, autobuze, troleibuze şi alte mijloace de transport cu gândul să stabileşti un nou record la căratul trepiedului în spate. În sfârşit, ajungi la minister, mai ai 30 de secunde, îţi instalezi sculele în 20 de secunde, îţi ştergi transpiraţia în 5 secunde, tragi aer în piept pentru ultimele 5 secunde şi începi.
Oricare ar fi locul tău, în faţa televizorului sau în faţa camerei, seara cazi frânt de atâta informaţie îngurgitată sau de atâta alergătură cu trepiedul în spinare. În ambele cazuri, nu mai ai putere să te bucuri de desenul celui mic sau de trandafirul primit de soţie în dar de la colegii care şi-au amintit de ziua ei de naştere. Ce îţi mai rămâne de făcut? Deschizi albumul foto şi spui “Ce repede au zburat anii!”
