vineri, iunie 01, 2007

Am ajuns şi eu să spun: "Ce mişto era pe vremea mea!"

Dă-mi un MP3 player ticsit cu muzică rock de prin anii 80-90 şi voi fi cel mai fericit. Voi asculta în neştire şi îmi voi redescoperi anii de răzvrătire, anii nebuni şi frumoşi, când a purta cercei în urechi, brăţări pe mâini, blugii rupţi în genunchi, tricouri negre şi plete pe umeri nu era o modă, ci o stare. Se numea sinceritate. Atunci totul era sincer, muzica şi atitudinea, fără compromisuri, fără strălucire forţată. Nu am fost la multe concerte, dar pe unde am fost, atât de tare îmi plăcea să văd instrumentiştii cum îşi aranjau sculele, îşi acordau chitările, îşi aşezau tobele, dar mai ales îmi plăcea să îi văd cum îşi potriveau sunetul. Ultimii veneau vocaliştii şi, când toată formaţia era pe scenă, îi vedeai în momentul de sinceritate absolută. Fără efecte, fără înalte, fără artificii, mulţi sunau mai bine chiar decât pe casetă. Când totul era pregătit, coborau de pe scenă, aşteptând cuminţi concertul. Fără prea multe vorbe, fiindcă pentru ei vorbeau muzica şi versurile pe scenă. Explozia de sentimente care pornea dinspre ei înspre noi, li se întorcea înapoi ca energie pentru încă un bis şi încă unul şi încă unul şi tot aşa. Iar când coborau de pe scenă nu mai aveau voce nici pentru a cere un pahar cu apă.

Au fost ani incredibili, când muzica era sinceră şi se cânta pe bune, nu săreau cd-urile ca acum, erau prelucrări, nu remixuri, erau blugi şi tricouri negre, nu fuste scurte şi decolteuri generoase, erau versuri, nu lălăieli, erau voci, nu “computer generated voices”, era muzică, nu... . Era o stare, nu o modă.

Atât de greu este drumul spre sunetul sincer al muzicii, cu note întregi, doimi, timpi, tonuri şi semitonuri, note, că tot mai puţini se încumetă să se aventureze pe drumul ăsta. Dar cei care se încumetă şi se încăpăţânează să o facă, vor duce mai departe starea de sinceritate.



 
Counter Powered by  RedCounter