Hoinar prin ţară II: Sibiu

Sibiu... sau Hermannstadt... Nici nu mai ştiu care ar putea fi denumirea corectă, deoarece acest oraş pare parcă desprins de România. Prima dată am fost în Sibiu, acum vreo doisprezece ani, pe când eram în ultimul an al facultăţii şi căutam materiale pentru lucrarea de diplomă, iar Biblioteca Americană din Bucureşti a fost mutată la Sibiu. Era ca după bombardament Sibiul pe atunci. Gropi la tot pasul, centrul istoric neîngrijit, multă mizerie, însă oamenii destul de primitori şi binevoitori. Doamna de la Bibliotecă, deşi nu avea voie, mi-a permis să ies cu cărţile din sala de lectură şi să trag fuguţa la xeroxul din colţ ceea ce aveam nevoie. A trebuit atunci să fac naveta Râmnicu Vâlcea - Sibiu cam două săptămâni, până am reuşit să îmi strâng toate materialele de care aveam nevoie pentru lucrarea de licenţă. Ajungeam la ora 10.00 în Sibiu, fugeam repede la bibliotecă şi până la ora 2 îmi terminam treaba. De la 2 până când aveam trenul de întoarcere la Vâlcea, adică pe la 6-7, aveam timp berechet să hoinăresc prin centrul vechi al Sibiului. Atunci m-am îndrăgostit de Sibiu. Zidurile acelea vechi, clădirile cu arhitectura specifică, străduţele înguste, toate aveau un farmec ascuns, care mi s-a ascuns într-un colţişor al sufletului.

Anii au trecut şi peste mine şi peste Sibiu şi nu am mai reuşit să ajung aici decât atunci când am cununat cu soţia o pereche de oameni minunaţi. Aşa am ajuns să am rude în Sibiu şi un motiv serios de a reveni în Sibiu din ce în ce mai des. Aşa s-a întâmplat în toamna anului 2006, când, având ceva timp liber până avea să iasă de la servici finul meu, am hotărât să hoinăresc din nou pe străzile înguste ale Sibiului din centrul istoric. Numai că centrul istoric era un şantier imens. Peste tot şanţuri, schele, muncitori. Sibiul se pregătea să devină capitală culturală europeană. Şi a devenit. Am revenit în 2007, când Sibiul avea acestă calitate, de capitală culturală europeană. Şi am descoperit un oraş cu totul şi cu totul nou, refăcut, viu, plin de oameni care vorbeau aici engleză, mai încolo franceză, mai la stânga germană... ce să mai, auzeai o sumedenie de limbi şi vedeai o sumedenie de europeni.

A trecut şi 2007, dar Sibiul nu s-a schimbat prea mult în anul ce a urmat. Auzi vorbindu-se destul de des germană şi engleză şi acum, oraşul este plin de afişe care te anunţă desfăşurarea unor evenimente culturale, vezi o sumedenie de turişti pe stradă, cu aparatele de fotografiat la ochi pozând Podul Minciunilor ori Turnul cu Ceas, auzi, vezi şi simţi viaţa acestui oraş. Nu am făcut nici eu excepţie, am dus aparatul la ochi fascinat de acest oraş anul trecut când mi-am pus film alb-negru în aparat, rucsacul foto în spinare şi am pornit la o tură de hoinăreală.

Ce mişto este să te pierzi pe străzile Sibiului, hoinărind fără ţintă!

Panorame

Panoramele au parcă ceva special, ceva care te face să vezi altfel acest tip de imagine, oferindu-ţi o privire de ansamblu mult mai concentrată decât clasicul format. Există multe feluri de panorame, de la cel de 360 de grade, până la cele totale, să le spun aşa (un exemplu ar fi aici). Panoramele pot fi realizate în mai multe feluri. Fie folosind echipamente foto dedicate acestui format de fotografiere, fie realizând mai multe cadre, care ulterior sunt lipite cu ajutorul unor programe speciale pentru crearea panoramelor.

Mi-am încercat şi eu mâna, prin jurul oraşului, dar şi prin alte locuri, în acest tip de imagine. Rezulatul, cel puţin pentru mine, a fost mai mult decât mulţumitor.

1. Partea de sud a oraşului Râmnicu Vâlcea


2. Vedere de pe Munţii Builei, lângă satul Cheia, judeţul Vâlcea


3. Oltul, la Malul Alb, lângă Râmnicu Vâlcea


4. Munţii Cindrelului, pe lângă Păltiniş

Despre timp şi fotografie

De multe ori mi-am pus întrebarea ce este fotografia şi cu ce poate ajuta specia umană imortalizarea unei secunde, zecimi de secundă sau poate chiar si mai puţin, a unei miimi de secundă. Însăşi termenul "imortalizare" susţine o pledoarie în favoarea fotografiei în faţa timpului şi a noastră. Imortalizăm, spre nemurire, momente din viaţa noastră, locuri pe unde ne duce soarta, concediul sau pur şi simplu pe unde ne ducem veacul. Relaţia care se creează între fotografie şi dorinţa noastră de a fura timpului o clipă este una, poate, dintre cele mai puternice.

Omul s-a născut hoţ. Am furat din ce în ce mai mult, odată cu dezvoltarea asta a societăţii. Am furat naturii din teritoriu şi ne-am trântit betoanele unde locuim şi muncim, le-am furat animalelor habitatul şi am trântit acolo platforme industriale, am furat apelor linul curs şi am trântit alte betoane de unde ne luăm lumina pe timpul nopţii, am furat... am furat... Am început să furăm şi timpului foarte scurte clipe, când în faţa noastră se desfăşoară un adevărat spectacol imposibil de văzut de ochiul nostru cel leneş. Măcar aici furăm inteligent şi nu spre autodistrugere. Cu ajutorul aparatului de fotografiat setat pe timpi extrem de scurţi de expunere, putem capta pe senzorul aparatului sau pe film adevărate minunăţii. Eu am ales apa, pentru a vă arăta cum am furat eu timpului o miime dintr-o secundă.

Fotografia are însă nemaipomenita posibilitate de a te forţa să vezi, să simţi şi să realizezi cum trece timpul. Cum se scurge pe lângă tine, în favoarea ta ori, dimpotrivă, contra ta. Şi să te întrebi: Cine-i mai tare până la urmă? Piatra sau apa?
Aparatul de fotografiat îţi oferă posibilitatea de a surprinde curgerea timpului, precum marea acoperă şi descoperă perpetuu stâncile, precum râul curge printre pietre, la fel cum o făcea cu mii de ani în urmă. Şi cum poţi "imortaliza" chiar câteva zeci de secunde? Nimic mai simplu: combinaţia perfectă pentru acest lucru fiind diafragma închisă cât de mult (22, 32 chiar) plus niste filtre ND (8x preferabil, iar dacă sunt şi mai multe nu-i bai că se pot înşuruba unul într-altul).