Nesimţire, ţi-ai găsit naşul... de fapt, NAŞII!

Sâmbătă, 26 septembrie, ora 10.00, în faţa gării. Gaşca de prieteni s-a strâns încet, încet şi am pornit spre Malul Alb, unde astă vară am filmat aceste scene incredibile. Am avut parte de tot sprijinul familiei, la această acţiune participând soţia mea, Ingrid, fiul meu, Theodor, precum şi bunii noştri prieteni, familia Cătuşanu (Anca, Bobiţă, Mihnea şi Rareş), făcând astfel o gaşcă mare de prieteni, şi mici şi mari.



Am ajuns la 10 şi jumătate în locaţie şi ne-am organizat. Am luat mănuşile din plastic, am desfăcut sacii şi ne-am apucat de treabă. Între timp, gaşca noastră de prieteni s-a mărit, aici ajungând şi câţiva dintre copiii Grădiniţei Happy Kids din Râmnicu Vâlcea, împreună cu părinţii lor.

Sacii se umpleau foarte repede, iar pajiştea începea să îşi recapete din înfăţişarea ei normală, din demnitatea furată de sticlele din plastic aruncate aiurea de nesimţiţii oraşelor. Am coborât şi lângă râu, profitând de faptul că nivelul Oltului a fost scăzut şi am curăţat şi malul râului.

Copiii s-au organizat foarte bine fără să le spun eu sau alt adult de prin preajmă; unul ţinea sacul celălalt se apleca şi lua sticla de plastic, lucrând astfel în echipă. Da, asta înseamnă lucrul în echipă, iar micii mei prieteni cred că astăzi au învăţat această lecţie esenţială pentru viaţă. Am fost astăzi o echipă, o gaşcă mare, iar ceea ce la început părea imposibil, în două ore deja era realitate.











Doar cu o săptămână înainte, am fost în această locaţie cu amicii mei fotografi, pentru o şedinţă foto de seară, iar malul Oltului arăta cam aşa:


După ce ne-am făcut noi treaba, malul Oltului este schimbat. COMPLET!




Cu ajutorul domnului prefect Remus Grigorescu, căruia îi mulţumesc pentru sprijin, am reuşit să iau legătura cu Domnul Ion Cîrjan, directorul SC Urban SA – Sucursala Vâlcea, care a trimis un container pentru a încărca sacii cu gunoiul strâns de noi. Vă vine să credeţi sau nu, UN CONTAINER a fost umplut în câteva minute cu sacii noştri, în jur de 150 de saci, poate chiar mai mulţi. Mulţumim URBAN că aţi fost alături de noi, dar mai ales că aţi fost la înălţime!

Cam aceasta a fost ziua de astăzi şi prima noastră acţiune de voluntariat. Nu am făcut această acţiune ca să dăm o lecţie autorităţilor, am vrut numai să ne răfuim un pic cu nesimţirea celor care, deşi spun că le place să-şi petreacă timpul liber în natură, “nu poate” să îşi strângă gunoiul atunci când pleacă acasă. Şi lasă după ei sticle goale de plastic ori doze de aluminiu, cutii din plastic, încălţări vechi şi câte şi mai câte ciudăţenii. Le-am spus micilor mei prieteni că natura este de fapt casa noastră, iar dacă acasă nu aruncăm sticle de plastic în cadă, să nu o facem nici afară, în natură. Noi, adulţii, trebuie să le lăsăm o casă curată, dar din păcate, adulţii sunt mai preocupaţi cum să polueze natura, în niciun caz cum să o protejeze.

Sper că participanţii la acţiunea de astăzi au învăţat de ce nu este bine să arunci o sticlă de plastic în râu. Pe moment, ea dispare din faţa ochilor noştri, dar cu siguranţă va ajunge undeva. Undeva unde mai sunt alte sute de sticle. Şi aşa vor avea în faţa ochilor peisaje precum cele de mai sus.

Acum, seara, când scriu aceste rânduri, oboseala se face simţită în toate oasele şi în toţii muşchii. Mă gândesc însă la micii mei prieteni care astăzi timp de două ore au trebăluit ca nişte furnicuţe. Ei trebuie să fie un exemplu de urmat pentru cei mari, care stau ascunşi prin birouri şi care elaborează tot felul de politici regionale, materiale informative şi alte chestii de genul acesta. Nu spun că aceste lucruri ne sunt inutile, dar parcă sunt prea multe, şi politici, şi broşuri informative, şi este prea puţină acţiune concretă. Lăsaţi doamnelor şi domnilor luxul biroului, puneţi-vă cizmele şi mănuşile de cauciuc şi poftiţi de urmaţi exemplul celor mici, pentru că TREBUIE SĂ VĂ FIE UN EXEMPLU DEMN DE URMAT!

Părinţii celor care au venit astăzi, trebuie să fie foarte mândri de copiii lor, pentru că în loc să stea să se joace cu prietenii ori să se relaxeze, au vrut să vină astăzi să facă curat în casa de afară!

(Noi) Am început şcoala!

15 Septembrie. Poate aşa ar fi trebuit să intitulez postul, dar având în vedere faptul că anul acesta am intrat şi noi în clasa I, i-am dat o tentă mai personală. Este o nouă etapă în viaţa noastră, dar mai ales a fiului meu, şi sper din tot sufletul să reuşim să depăşim obstacolele care ni se vor ivi în cale. Nu îmi este teamă de fiul meu că u va face faţă. Nu îmi este teamă de noi ca părinţi că nu vom reuşi să îl ghidăm pe drumul cel bun. De altceva îmi este teamă şi anume de sistem. Sistem care este unul parşiv, lacom şi ipocrit. Şi oricât am încerca să îl schimbăm, cei mari, adulţii ca părinţi sau profesori, chiar şi cei mici, ca elevi, îmi este din ce în ce mai clar că este imposibil. Mi-am pierdut speranţa că se mai poate face ceva, că se mai poate schimba sistemul.

Grădiniţa a fost pentru mine o experienţă extrem de folositoare, din care am învăţat, pe propria piele din păcate, că în sistemul de învăţământ nu se merge cu principii, cu corectitudine, tratând copilul nediferenţiat. Nu, trebuie să dai din coate, să îţi creezi nişte avantaje şi implicit copilului tău să îi creezi avantajele de a beneficia de o educaţie corectă. Din păcate, aşa stau lucrurile în sistemul public de învăţământ. O dată cu schimbarea grădiniţei, s-au schimbat şi lucrurile. În bine, desigur. Şi aşa am reuşit să îmi repar greşala faţă de copilul meu, întârziindu-i plecarea în clasa I cu un an, dar pregătindu-i această plecare temeinic, într-o grădiniţă privată, pe bani, dar unde copilul meu a făcut progrese uimitoare. Şi astfel am reuşit să îl pregătesc pentru şcoală, pe banii mei, făcând ce ar fi trebuit să facă grădiniţa publică.

Pornim la acest drum cu speranţa în suflet, dar mai ales cu această experienţă trăită şi, mai ales, învăţată. Nu îmi doresc pentru fiul meu să fie îndopat cu matematici peste măsură, nu îmi doresc să îl văd închis în casă, la birou făcând sute de probleme şi de exerciţii contrar voinţei lui, nu îmi doresc ca pornirile artistice, dacă le-ar avea, să îi fie retezate de obsesia unui învăţător avid de diplome şi de premii pe spinarea elevilor lui. Vreau să facă totul din plăcere, chiar dacă vor fi sute de probleme de matematică sau sute de versuri sau sute de desene sau sute de ture de stadion. Vreau să ştie din cât mai multe şi din cât mai variate.

De aceea, nu am să aştept nimic de la guvernanţi pentru că ei sunt oricum ocupaţi cu treburile lor mult mai importante decât viitorul copiilor noştri, cu certurile interminabile şi cu acţiunile lor de ochii lumii şi aducătoare de voturi. Oricum, pe vorbele lor nu mai pun preţ nici măcar o ceapă degerată. Ceea ce îmi rămâne de făcut este să îi creez fiului meu avantajele necesare care să îi permită accesul la o educaţie pe termen lung şi cât mai diversificată, chiar dacă asta va însemna un învăţământ paralel, cum este cel al meditaţiilor. Şi eu predau meditaţii, dar eu măcar sunt corect. Nu îmi recrutez copiii de la clasă, nu îi forţez să vină la meditaţii şi cel mai important, le dau bon fiscal (adică plătesc impozit, ca să aibă şi profesorii învăţământului public şi magistraţii şi ceilalţi bugetari măriri de salarii), pentru chestia asta fiind botezat cu minunatul adjectiv "prost" de unii sau alţii.

Este un drum greu, dar sunt convins că vor fi şi multe satisfacţii din partea fiului meu, iar de obstacole mă voi ocupa eu.

S-a dus şi vara asta!

E deja septembrie şi mă simt parcă mai obosit decât în iunie când începea vacanţa. A fost o vară plină, atât la firmă, cât şi acasă, iar toamna se anunţă şi ea specială, fiindcă fiul meu va începe şcoala în această toamnă.

Am reuşit în această vară, să realizez cu micii mei prieteni câteva proiecte la care am muncit cu toată dăruirea de care am putut fi în stare şi eu, dar mai ales ei. Am învăţat fiecare câte ceva unii de la alţii, şi ei de la mine, dar şi eu de la ei. Aşa sunt eu, chiar dacă pare aiurea, recunosc ce este de recunoscut, iar faptul că am învăţat de la nişte copii nu mi se pare o ruşine a recunoaşte. Ar fi şi păcat să nu recunoşti atunci când înveţi ceva de la un copil, fiindcă aşa îl poţi face să se simtă special şi, credeţi-mă, copiii din ziua de astăzi sunt cu adevărat speciali. Sau, poate chiar mai rău, să te crezi buricu' pământului şi să crezi că nu ai ce învăţa de la un copil.

După terminarea proiectelor, o provocare profesională, am trecut la o altă provocare, de data asta personală. Am făcut echipă "strong" cu soţia mea şi am trecut la zugrăvirea micului nostru apartament de două camere. Am băgat totul în saci de plastic, pe care i-am depozitat într-un spaţiu un pic mai neconvenţional, dar excelent, şi anume în camionul vecinului şi prietenului nostru Bobiţă Cătuşanu , am acoperit mobila cu folie, am luat vopsele şi ne-am pus pe treabă. Acum, uitându-ne pe poze parcă nici nu a fost aşa de greu, dar ...


Am terminat curăţenia, cât de cât am pus mobilele la loc şi gândul ne-a zburat inevitabil către malul mării unde ne doream să evadăm măcar un week-end. Aşa că soţia mea, care are adevărate talente de internaut, a început să caute pe internet oferte pentru a ne petrece câteva zile la mare, pentru a ne reface oarecum bateriile. Numai că tot ceea ce a găsit ea, era destul de puţin, la un preţ destul de mare, care nu ar fi justificat deplasarea la malul mării. Numai că pe la televizor se tot vorbea de calitatea serviciilor şi de preţurile accesibile ale litoralului bulgăresc, aşa că am cerut unei agenţii de turism din Vâlcea o ofertă de preţ. Patroana acestei agenţii, pe care o cunosc destul de bine, ne-a spus că într-adevăr litoralul bulgăresc este o soluţie foarte bună pentru noi. Aşa că am rugat-o să ne găsească nişte bilete care să ne ofere posibilitatea să legăm plecarea noastră (familiile Belivac şi Cătuşanu) la mare cu evenimentul monden al verii, concertul Madonnei, la care aveam bilete cumpărate demult. Cu ceva peripeţii am reuşit să avem locurile la un hotel bulgăresc rezervate, bagajele pentru 5 nopţi la mare pregătite, biletele la concertul Madonnei în buzunar şi am pornit la drum.

Prima oprire: BUCUREŞTI, PARCUL IZVOR. Un mare star, promovat în consecinţă, construit prin punerea în practică a principalelor teorii de marketing şi probabil sute de ore de sală de fitness a urcat pe scenă, cu oarece întârziere în bunul spirit românesc, de care se pare că se îmbolnăvesc majoritatea celor care vin din afară. Producţie strălucitoare, elemente de recuzită, dansatori deosebit de talentaţi şi Madonna. O femeie de 50 de ani, dar care nu îşi arata deloc vârsta, ci muşchii şi energia, a dansat pe scenă două ore fără oprire. A fost un eveniment deosebit, dar nu pot spune că a fost ceva cu adevărat memorabil, cum am auzit de concertele Depeche Mode, George Michael ori Rolling Stones.


Concertul Madonnei s-a încheiat, iar noi ne-am continuat drumul către litoral. Nu am plecat din Bucureşti dorind să ajungem într-un anumit timp, însă lucrurile s-au potrivit extraordinar: am virat stânga, în Vama Veche exact când soarele se pregătea să iasă din mare, iar vamaioţii se pregăteau să meargă la culcare.


Am surprins câteva imagini, pe care le consider a fi şi imaginile acestei veri şi am savurat spectacolul care a fost cu mult peste orice madonă datorită sentimentelor ce m-au cuprins.


Am savurat cafeaua din Vamă care nu are termen de comparaţie nicăieri poate în această lume. Când am fost la bar să cer cafea, omul din spatele barului (nu i-am spus barman sau domn sau altfel) ne-a dat bineţe şi ne-a întrebat cu o voce caldă de adevărată gazdă "CE MAI FACEŢI?". Nu tu da-ul ăla tupeist de chelner român, nu ce doriţi - ul subţire aruncat de o piţipoancă care s-a trezit vânzătoare de bar. Omul acela era deja prietenul nostru, pentru că acolo în Vama Veche toţi suntem prieteni. Of ce locuri, of ce oameni! Ahh, fir-ar a dracului de strategie în turism, că lucrurile sunt atât de simple. Cafeaua s-a gătat, soarele s-a urcat pe cer, iar noi am pornit din nou la drum. După câteva sute de metri am intrat în vamă, vama cea dintre România şi Bulgaria. Am trădat turismul românesc, am trădat-o pe doamna ministru Udrea cu turismul ei şi am păşit pe teritoriul bulgăresc, cu încrederea că nu vom fi trataţi ca nişte idioţi care se lasă furaţi de "jmecherii" litoralului românesc. Şi nu am greşit cu nimic.

Bulgaria este la fel ca şi România, case cu grădini, drum destul de prost, căruţe, maşini de producţie occidentală, dar vechi. Numai că un amănunt important, deşi poate insignifiant la prima vedere, te însoţeşte prin Bulgaria. Indicatoarele! Acolo nu te pierzi frate. În Constanţa, o luarăm aiurea. Alo domnu' Mazăre, lăsaţi dreacu braziliencele şi puneţi indicatoare să se poate orienta şi cel mai prost ţăran venit din vârfu' dealului la mare. În Bulgaria, simţi că intri în zona staţiunilor de pe litoral deoarece peisajul se schimbă. Drumurile sunt mai bune, marcajele d epe şosea sunt proaspăt vopsite, iar ceea ce te miră oarecum, pentru că în România nu există, VEGETAŢIA. Mulţi copaci lângă mare, pare aproape ireal, dar în Bulgaria nu este deloc ireal.
Am ajuns în staţiunea Nisipurile de Aur şi am căutat hotelul. Ne simţeam ca acasă datorită maşinilor parcate pe pe trotuare sau în parcările hotelurilor care aveau în proporţie de 85% numere de România. Am găsit hotelul şi ne-am prezentat la recepţia hotelului cu speranţa că ne vor lăsa să ne punem pe undeva bagajele, deoarece ajunsesem prea devreme. Era ora 8 şi nu îndrăzneam să sperăm că vom beneficia de camere pre repede. Însă ne-am cam înşelat. Deoarece, recepţionera într-o engleză impecabilă, ne-a găsit repede camere, ne-a pus brăţările de "all inclusive" iar între timp se mai ocupa şi de alţi turişti, mereu cu zâmbetul pe buze, amabilă şi vorbind cu fiecare într-o limbă de circulaţie internaţională. Cât am stat acolo, a vorbit în engleză, germană şi rusă. Rusă nu o ştiu, dar bănuiesc că o vorbea foarte bine, fiind înrudită oarecum cu bulgara, însă engleza şi germana le vorbea perfect.

Ne-am luat în primire camerele, am dus bagajele în camere, un angajat al hotelului a venit cu noi şi ne-a găsit un loc de parcare, ce să mai totul a mers brici, strună aţă, perfect. Şi asta fără imn, fără logo de zeci de mii de euro, campanii aiurea făcute pe la Paris, ci numai cu câteva lucruri extrem de simple, care până la urmă ţin şi de bunul simţ şi de conştiinţa muncii pe care o faci. Jos pălăria pentru bulgari! Până acum! Am lăsat bagajele în camere şi am plecat spre plajă. Hotelul punea oaspeţilor la dispoziţie un microbuz care îi transporta gratuit la plajă, hotelul fiind situat la vreo 350 de metri de aceasta. Am ajuns pe plajă, iar aici a fost probabil singura dezamăgire a sejurului nostru. Plaja plină de şezlonguri şi umbreluţe şi, deşi turiştii nu se îngrămădeau să le închirieze, administratorii plajei, nu ar fi lăsat din preţ în ruptul capului - 7 leva = 15 RON/ zi. Deci două persoane ar fi trebuit să plătească pentru două şezlonguri plus umbrela dintre ele 45 de RON, ceea ce în termeni populari mi se pare o adevărată ţigănie. Seara, staţiunea era luminată, hotelurile fiind decorate pe cât de frumos, pe atât de simplu şi econom. Pe străzi erau piccolo care te citeau imediat de unde eşti şi te invitau pe limba ta să iei masa în restaurantul în faţa căruia se aflau, îmbiindu-te cu fel de fel de bunătăţi. Mi-a plăcut o idee de comerţ stradal să zic aşa. În nişte gherete de tablă erau amenajate adevărate mini-studiouri foto, dotate cu blitzuri, decorurui, vestimentâie retro, butaforie etc. Îmbrăcai costumele de epocă şi erai fotografiat imediat, iar a doua zi îţi erau predate printurile gata Photoshop-ate şi aranjate. Preţul era însă destul de mare, pentru efortul pe care îl făceau fotografii, oricum ideea mi-a plăcut. Mâncarea a fost destulă şi variată, nu precum cele trei feluri de la all inclusive-ul românesc din Mamaia. Programul de masă era astfel încât să ai acces în permanenţă la mâncare. Dimineaţa între 8 şi 9.30 se servea micul dejun, de la 9.30 era micul dejun pentru cei care se trezeau mai târziu (doar eşti în concediu), la ora 11 puteai servi la piscină o gustare, iar de la ora 12 şi jumătate se servea prânzul. La ora 5 după amiaza puteai servi o gustare la piscină, iar de la 6 şi jumătate cina. Cât priveşte băutura, aceasta era la discreţie, fie că vroiai un pepsi, o mirinda, o bere, un coniac.
Ce să mai una peste alta, acest mic sejur la bulgari mi-a plăcut şi m-a făcut să ma simt important ca turist. Deci bulgarii sunt cu mult peste noi, pentru că au înţeles ceva simplu: totul pleacă de la bunul simţ şi respectul cu care îţi tratezi oaspeţii. Am avut comparaţia cu sejurul petrecut la mamaia anul trecut, tot all inclusive, numai că atunci mi-am făcut nervi, acum m-am relaxat. Atunci, prietenul meu Bobiţă, mi-a spus "Băi frate, nu se merită să mergi pe litoralul românesc. Dacă vrei cu adevărat să te simţi bine, mergi afară. De multe ori e mai ieftin şi, CULMEA CULMILOR, e MAI BINE!" De aceea, voi încerca şi eu să îmi conving cât mai mulţi prieteni: "Lăsaţi-o fraţilor pe Udrea să-şi cânte imnu la barieră la mamaia şi plecaţi unde vedeţi cu ochii, că veţi fi trataţi CORECT!"

Iată şi câteva imagini care cred că vor întări cele spuse mai sus:


Cam aceasta a fost vara mea. Aş fi vrut să am mai mult timp pentru fotografie, dar când mă uit la tot ce am făcut, simt că se compensează şi nu am regrete.