De ce a pierdut Crin Antonescu?

Am o lehamite perfectă, dacă lehamitea ar putea fi perfectă. O asezonez forţat cu explozia de culori şi nuanţe a toamnei, cu vremea perfectă de afară şi îmi dau seama ca obţin o sâcâitoare durere de cap. La ce bun atunci această alăturare, asezonare, împreunare, care pe deasupra mai este şi forţată? Aduce a viol; ori eu am încercat întotdeauna să mă manifest paşnic pe acest pământ. De multe ori când mă simt atacat, fie întorc spatele, fie joc rolul prostului, deoarece nu îmi place să atac. Sigur, nu mă las întru totul atacat, mai am şi eu o replică pe acolo, una mai schiloadă să nu zică lumea că sunt prost de-a binelea. Unii ar numi asta bun-simţ, alţii fraiereală, alţii de-a dreptul prostie. Nu mai sunt nici eu sigur ce este. Poate ar trebui să văd lucrurile mai pragmatic.

Deci, (deşi am început propoziţia cu acest cuvânt, nu trag nicio concluzie, "sumarizez" numai ce am spus mai pe sus) se dau datele următoarei probleme. La start, sunt aliniaţi nişte adversari care au de terminat o cursă. Singurele două lucruri certe ale acestei curse sunt: linia de start şi linia de sosire. Obstacolele de pe pistă sunt alese de către un arbitru mai gras, chelios, cu mustaţă şi scund, un tip extrem de antipatic, care în şcoală probabil că era cuca bătăilor de joc şi a şuturilor în cur. Dar, acum, roata s-a întors. Puterea o deţine el şi aranjează obstacolele după cum pofteşte el. La ăia mai aşa necunoscuţi, la pune nişte garduri înalte, cu sârmă ghimpată, numai bune să îşi lase ceva bărbăţii în gard. Ailalţi, că deh, sunt mai cunoscuţi, le pune nişte garduri din alea de firmă, calculate bine în înălţime de firma producătoare, dar dispuse prost pe pistă de omul nostru, gras, chel, scund şi antipatic. Unuia îi pune mai puţine, altuia cât zice la regulament, la al treilea, că are ochii albaştri şi succes la gagici, ceea ce el nu a avut niciodată, îi pune aşa mai multicele, la ăla nebunu' îi pune gardurile pe lungime să îşi frângă gâtul, la ăla slab, da' cu gura mare îi pune câteva serii de obstacole la distanţe foarte mici şi tot aşa. Şi începe cursa: se duce arbitru nostru chel, gras, scund şi nesuferit la linia de start şi ridică pistolul în aer. Tensiunea concurenţilor creşte vertiginos, tensiunea spectatorilor se poate mirosi, iar el, cu un cinism greu de imaginat, spune, aproape pentru el: "Pe looocuri, fiiiţi gataaaaaaa...." trage aer în piept, de parcă ar fi rămas fără oxigen deloc, închide ochii pentru strigătul final şi...

Primul concurent ţâşneşte, urmat de cel de-al doilea. Al treilea, ăla cu ochii albaştri, frumuşel şi cu succes la gagici se gândeşte că mai bine aşteaptă startul, că el are principii şi bun simţ, că fetele apreciază pe cei corecţi, dar dacă... totuşi.... Şi tot calculând aceste opţiuni, aude în sfârşit şi strigătul de START. Ţâşneşte şi el, dar ceilalţi doi sunt deja mai departe. Simte, însă că lumea îl susţine, că doreşte victoria lui. Iar în mintea lui apar iar întrebările: "Dacă aş tăia la curbe, pe pista de la margine, aş mai recupera". Însă conştiinţa nu şi nu. Degeaba, lumea urla la el, el nimic, "sunt corect, am bun simţ şi vor înţelege. Mai ales gagicile, vor aprecia felul meu de a lupta". A mai trişat şi el pe ici pe colo, la vreo două curbe, mai mult nu a avut curajul. Ceilalţi doi însă, luaseră un avans destul de mare, şi au început să îşi tragă la gioale unul altuia. Nu mai aveau ochi pentru restul. Ştiau că erau mult în urmă, doar cotizaseră destul cu fripturi şi gagici la arbitrul ăla scund, gras şi antipatic. Măcar aşa a reuşit şi el să simtă atingerea cărnii roz a fetelor pentru prima dată în viaţă.

Primii doi au terminat cursa. S-au calificat pentru marea finală. Restul... nu mai contează. A, nu, frumuşelul reuşeşte să termine pe locul trei, dar nu îl mai bagă nimeni în seamă. Gagicile, mai ales alea blonde şi voluptoase se aruncă asupra învingătorului. Sunt gata să se ofere pe tavă lui, câştigătorului, doar câştigătorul ia mereu totul. Chiar dacă îi pute gura. Da' rău îi mai pute gura! Toată lumea nu are ochi decât pentru locul întâi, hai şi doi.

Restul nu contează. Aşa-i şi în viaţă! Contează ăl mai al dracu' în gură, ăl de poate mânca mai mult căcat şi poate striga cel mai tare. Şi ce dacă îi pute gura, gagici va avea gârlă. Şi ce dacă ştie că l-au văzut şi alţii mâncând? Îi cumpără, sunt la promoţie, în grup. Aaaaa, şi el l-a văzut pe ăla de pe locu doi cum a mâncat şi el, deci nu poate să îl dea în gât. Aşa că va sta liniştit!

Deci, (acum chiar am să trag o concluzie) amândoi vor sta liniştiţi. Frumuşelu', ăla după care mai leşina câte-o gagică şi care era susţinut de oameni aşa mai spălaţi a pierdut. Hăhăhă. Da' cum a mai pierdut! A crezut el că va vorbi frumos şi se va comporta aproape galant şi va câştiga? Fraieru', prostu', auzi ăla cu bun simţ... Hăhăhă!

Gata, problema a fost rezolvată! Pragmatic! Două lucruri au fost certe: linia de start (pentru că era o linie desenată şi toată lumea o vedea) şi linia de sosire (pentru că era o linie desenată şi toată lumea o vedea). Restul ţine de factorul uman, supus greşelii. Şi ce, omu' greşeşte, ce dacă greşeşte în favoarea unuia sau a altuia? Doar nu era să rămână fecior, deşi era chel, scund, gras, antipatic şi mai avea şi un salariu mic. Acum se simţea şi el bine. Avea "cojones". Numai că "cojones" alea îşi cereau drepturile şi mai avea nevoie aşa de-o partidă mică. Numai că primul concurent i-a spus că e un dobitoc şi i-a recomandat să se uite în oglindă, iar cel de-al doilea, mai diplomat din fire, i-a lăsat de înţeles că nu va fi tot el arbitru în marea finală. Aşa că, s-a întors spăşit la căţeaua lui de acasă, care îl aştepta credincioasă.

Problemă de reflecţie (pentru destui reflexie): cum e mai bine? Cu sau fără principii? Cu, te vor uita toţi, că, deşi ai încercat să schimbi sistemul, tot te-ai stropit pe pantofi şi pe pantaloni când ai încercat să te pişi contra vântului. Fără, te vor uita toţi în secunda următoare când nu ai mai reuşit să ieşi pe locul întâi. O nelămurire uşoară. Pentru cel care i-a aflat răspunsul. Eu l-am aflat, dar vă las pe fiecare dintre voi să vi-l aflaţi.

A, şi să nu uit! Ce am debitat mai sus, este rodul imaginaţiei mele. Asemănări cu realitatea nu sunt, poate numai aşa... "sursuri" de inspiraţie. Iar, ca să revin la întrebarea din titlu... De ce a pierdut Crin alegerile??? Că nu s-a mutat în Mihăileanu, colţ cu Zambaccian şi nu şi-a pus termopane VARTEX. Uite de aia nu a câştigat alegerile.

P.S. Imaginea de mai sus este luată de mine, la remarca unei prietene. Deci drepturile de autor ne aparţin. Dar ştiu că unora le miroase gura, aşa ca nu o să îmi bat capul dacă o voi găsi pe cine ştie unde. Nu îmi place să stau în aceeaşi cameră cu persoane cărora le pute gura, deci nu o să dăm pe nimeni în judecată!

Un vis împlinit!

Astăzi a fost una dintre cele mai însorite zile din ultima vreme, deşi am stat aproape jumătate de zi sub pământ, în Salina Ocnele Mari. A ieşit şi soarele pe strada mea şi am trăit una din dorinţele mele arzătoare: prima expoziţie de fotografie.

Iureşul cotidian a fost foarte mare în ultima perioadă, drum pe la Bucureşti, diverse probleme de rezolvat, teme cu cel mic şi tot aşa, că nici nu am simţit cum a trecut această săptămână. Şi iată-mă vineri, ziua în care trebuia să punem fotografiile spre delectarea ochiului şi a sufletului musafirilor Salinei. Alarma telefonului şi-a făcut datoria la ora 8.00, iar eu am intrat un pic în panică. Nu prea aveam nimic pregătit: afişul nu era printat, nu ştiam exact cum vom expune fotografiile în salină, ştiam că la ora două urma să aibă loc un eveniment, o consfătuire medicală în salină, aşa că am intrat repede în priză. Am scotocit după singurul meu stick de memorie (unul din vremea cretacică, având impresionanta capacitate de 64 de megabiţi), am copiat afişul pe stick, am trezit copilul, i-am dat să manânce, copilului, evident :), ne-am îmbrăcat şi am coborât. Alex era deja jos, Bobiţă era şi el aproape gata, am luat de la "Gospodarul" nişte "negrese" şi şuruburi, am sorbit cafeaua, copiii s-au năpustit asupra jucăriilor din camera băieţilor lui Bobiţă, iar noi am pornit la drum. Am mers să printăm afişul şi după mici peripeţii am reuşit să-l printăm, din bucăţi, dar a fost bine şi aşa. În fine, acum eram cu totul gata, aşa că am pornit spre Ocnele Mari.

Am intrat în Salină şi ne-am pus pe treabă. Am început cu o binemeritată ... pauză. Adică, în bunul obicei oltenesc, ne-am scărpinat creştetul capului spre invocarea muzei ce avea să ne înveţe cum naiba să prindem fotografiile în pereţii de sare, tari ca stânca, nu alta. Din discuţie în părere, via consultări, am ajuns la concluzia că nişte... "ceva" pe care să punem fotografiile, ca nişte simeze, se impunea a fi confecţionate. Cu sprijinul gazdei noastre EXTRAORDINARE, d-l Marius GEORGESCU, am reuşit să confecţionăm aceste "simeze" din nişte blăni, iar expoziţia noastră începea să capete contur. Un contur mai fain decât, sincer, îmi închipuiam eu.


GATA! Am reuşit. Totul arăta perfect! Ei, bine prima noastră expoziţie era gata! Noi, adică Bobiţă Cătuşanu, Gabi Marian şi subsemnatul, am "furat" câteva clipe timpului şi am vrut să le oferim privitorului, vizitator al Salinei Ocnele Mari, ca un fel de pată de culoare în imensul cenuşiu al cotidianului nebun de-a binelea. Asta este "Mişcarea noastră de rezistenţă", ăsta este modul nostru de a rezista circului politic şi tâmpit, oferit gratuit la televizor.


Ceea ce ne-a bucurat însă cel mai mult a fost faptul că, deşi expoziţia nu era gata în totalitate, vizitatorii Salinei deja priveau fotografiile noastre. Şi ce sentiment minunat am avut în acel moment!


Acesta este un vis împlinit! Nu a fost aşa de greu să-l împlinesc, deoarece ingredientele "secrete" sunt aici lângă mine: dorinţă, prietenie, generozitate, faptul că am crezut în acest vis. Acestea sunt ingredientele unei zile perfecte! Iar aceasta este ziua mea perfectă!


Vreau să îi mulţumesc lui Alex Andrei Moise pentru imaginile de mai sus şi pentru că a fost alături de noi şi sper să îi ofer şi eu imagini de la viitoarea lui expoziţie cât mai curând!