Nu voi şterge conţinutul celor două bloguri, deoarece acolo este evoluţia mea. Acolo sunt primele mele gânduri, primele poze, primele fotografii. Nu voi mai posta materiale noi aici, totul va fi de astăzi înainte pe
joi, ianuarie 28, 2010
Gata! www.eugenbelivac.blogspot.com se închide!
A venit şi momentul schimbării. Am decis să reunesc cele două bloguri pe care le am la o singură adresă. Astfel, www.eugenbelivac.blogspot.com şi www.eugenbelivac.wordpress.com sunt acum unul şi acelaşi:
miercuri, ianuarie 13, 2010
Vernisajul unei expoziţii reuşite
Momentul mult aşteptat a sosit. Ne-am strâns cu toţii, expozanţi şi participanţi, la parterul Centrului Comercial Winmarkt Cozia pentru a prezenta câteva din lucrările noastre publicului vâlcean, un public neaşteptat de numeros, semn că fotografia şi arta fotografică a început să atragă numeroşi iubitori de frumos. Dimineaţa, când am pus fotografiile pe simeze, am stabilit împreună să ţin eu discursul de prezentare, aşa că emoţiile mele s-au cam dublat. Dar, până la urmă, depăşind emoţiile inerente unei astfel de ocazii, totul a ieşit foarte bine. Lucrările noastre au fost apreciate, emoţiile şi micile stângăcii ale primei expoziţii de acest gen au fost trecute cu vederea, s-au luat interviuri, s-a discutat, iar succesul acestei expoziţii ne obligă să îi depăşim valoarea la următorul vernisaj. Fiţi pe aproape, fiindcă anul acesta a început în forţă, cel puţin fotografic. Iată câteva imagini de la vernisaj:
luni, ianuarie 11, 2010
Invitaţie
Se pare că anul acesta va fi unul fructuos, cel puţin din punct de vedere fotografic. Prima lună a anului aduce şi prima expoziţie fotografică, organizată sub egida Asociaţiei Artiştilor Fotografi din România (AAFR), în parteneriat cu Fotoclubul “Floarea de colţ” din Râmnicu Vâlcea. Fotoclubul vâlcean este unul vechi, cu tradiţie, dar cel mai important, cu o bogată activitate fotografică, răsplătită prin premii la saloane naţionale, dar şi internaţionale. Din păcate, timpul nu a lucrat în favoarea acestui fotoclub, însă se pare că viitorul va fi unul bun, fiindcă încercăm să îl readucem acolo unde îi este locul. Începuturile acestei reveniri au fost unele timide, dar, faptul că participarea la prima ediţie a “Cupei Fotocluburilor din România” a adus o medalie acestui fotoclub, îmi întăreşte convingerea că viitorul fotoclubului nu are cum să nu fie decât unul frumos.
La sfârşitul anului trecut, la invitaţia domnului Ioan Ciobotaru, vechi membru al fotoclubului, am trimis şi eu o fotografie la această competiţie, punând umărul, timid, la câştigarea medaliei de bronz. Începutul acestui an înseamnă şi începutul unui drum nou pentru fotoclubul “Floarea de colţ” din Râmnicu Vâlcea, început la care vă invit să participaţi mâine.
Expun: Paul Balanca, Eugen Belivac, Paul Cătuşanu, Ioan Ciobotaru, Cătălin Colniceanu, Trestian Găvănescu, Laurenţiu Holerga, Daniel Ilinca, Cristian Lăzărescu, Siţa Lixandru, Cătălin Nimigeanu, Cosmin Şerban şi Dumitru Zaharia.
sâmbătă, ianuarie 09, 2010
Şi am făcut revelionul la bozgori...
Ei, da. O hotărâre luată în câteva minute şi o rezervare pe internet a unui apartament în Budapesta cu 250 de euroi pentru trei persoane, mic dejun inclus, timp de patru nopţi la un hotel de 4 stele. Incredibil, nu? Mai ales că micile mele porniri "naţionaliste" m-au făcut să am destule îndoieli că voi fi primit în Ungaria foarte bine, auzind că sunt român. De aceea, şi termenul de bozgor cu care noi, românii suntem obişnuiţi să ne gratulăm vecinii. Dar ce este oare un bozgor? Conform DEX-ului online, bozgor este s.m., s.f. (pop.) ungur, maghiar. (Notă: Definiţia este preluată din Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007), având ca explicaţie suplimentară: Sensul cuvîntului este în maghiară „om fără ţară”, „apatrid”, „nomad”. Se foloseşte cu nuanţă peiorativă, depreciativă (nu neapărat la adresa maghiarilor, ci şi reciproc. Ei da, nuanţe peiorative cu care ne gratulăm reciproc. Dar, lucrurile împământenite în aşa zis-ul folclor sunt cam departe de adevăr. Ungurii ştiu cum să te facă să cheltuieşti bani în ţara lor, iar tu îi cheltuieşti cu zâmbetul pe buze.
De cum am intrat în Ungaria, am văzut şi eu ce înseamnă un drum european adevărat. Ei bine, un astfel de drum în Ungaria seamănă cu o autostradă din România. Cu noduri rutiere, pasarele care îţi ofereau posibilitatea de a intra pe acest drum în condiţii de siguranţă chiar şi la viteze mai mari. În România, pe lângă biciclişti şi căruţe, oricând poţi să dai peste vreun pieton destul de afumat, dispus să îţi testeze reflexele când te aştepţi mai puţin. Morala?
Satele de graniţă erau deosebit de îngrijite, peluzele din faţa casei aranjate, trotuare asfaltate şi, incredibil, dotate cu piste de bicicletă. Iar aceste piste chiar erau folosite deopotrivă de tineri sau oameni mai în vârstă. Morala?
Capitala Ungariei, Budapesta, deosebit de curată. Circulaţia în oraş, deşi erau multe maşini, se făcea relaxat, fără prea multe semne obscene, claxoane şi înjurături. Ba chiar se mai şi oferea prioritatea celui care vroia să intre pe o arteră principală sau să schimbe banda de circulaţie. Ei, acest lucru se întâmplă şi pe la noi prin "provincie", însă exclus în capitală. Când mai vin "ţăranii din provincie" şi mai fac astfel de gesturi, belesc bucureştenii nişte ochi de parbriz... numa', numa'. Morala?
Revelion în Budapesta. O mare de oameni pe străzi făcea un vacarm infernal. Confetti, coifuri, pahare, sticle de şampanie, goarne rupte invadaseră străzile capitalei Ungariei. A doua zi, străzile erau din nou impecabil de curate. Morala?
Clădirile vechi ale Budapestei erau luminate noapte, fiind astfel puse în valoare extraordinar. Nicidecum incendiate, ca prin Bucureşti, pentru a putea fi scoase din patrimoniul naţional cultural şi demolate fără milă ca să se nască acolo imense zgârie nori de birouri, făcute din oţel şi sticlă. Oare chiar au ungurii ăştia un aşa respect faţă de istoria lor sau legile care sunt respectate cu frică de multe ori îşi fac treaba? Morala?
Obiectivele turistice. Peste tot şi enorm de multe. Ţi-ar trebui o săptămână cel puţin să le vizitezi pe îndelete. Başca mai au şi nişte circuite, tururi turistice cu autobuze speciale, unul chiar amfibie. Te urci în autocar, iar la un moment dat, autocarul părăseşte şoseaua şi se năpusteşte în Dunăre, oferindu-ţi o experienţă unică. Şi apropo de turişti. Pe acolo se vorbesc la limbi străine... ohohoooo. Morala?
Ungurii cu care am intrat în contact erau mereu dispuşi să îţi ofere ceva. O singură dată, într-o alimentară, o vânzătoare mai în vârstă a început să trântească cu produsele noastre, probabil din cauza limbii române pe care probabil o înţelegea. În rest, cei tineri, conştienţi probabil că prezenţa noastră acolo însemna bani cheltuiţi în comunitatea lor, aveau un comportament ireproşabil. O problemă ar fi toaletele publice care cam lipseau, însă, mânat de o urgenţă fiziologică am intrat într-un restaurant destul de select. Am rugat un ospătar să îmi indice drumul către toaletă, iar acesta într-o engleză ireproşabilă mi-a dat explicaţiile necesare. Oboşnuit ca în România să mă tragă de mânecă să consum neapărat ceva pentru a avea acces la toaletă, mă gândeam să îi ofer omului o mică atenţie, dar mi-a făcut semn că nu este nevoie. Morala?
Am colindat şi prin magazine şi centre comerciale. Toţi vânzătorii şi vânzătoarele ştiau limba engleză aşa că... shopping-ul a mers ca pe roate. Şi am lăsat ceva bani acolo, pentru că noţiunea de reduceri este respectată. Aşa am luat blugi cu 50 de ron, blugi pe care în ţară i-aş fi luat cu cel puţin 150 de ron. Morala?
În toate obiectivele turistice vizitate se putea intra cu aparatul de fotografiat sau camera video de gât. Nicăieri nu ţi se cerea taxă de fotografiere sau filmare, precum la Castelul Bran, de la noi. Ştiu ei ce ştiu, doar reclama e sufletul comerţului, iar cea făcută din gură în gură, făcută de turişti altor potenţiali turişti, însoţită şi de ceva poze, este aur curat. Morala?
Drumul de întoarcere, aproape de graniţa cu România, am intrat într-un fel de han, unde am mâncat un gulaş la ceaun, incredibil de gustos. Ospătarul era în permanenţă în sală, oferind meniuri în maghiară, română, germană şi un pic de engleză. Iar când ne-a adus mâncarea ne-a invitat să ne servim cu murături, gratis, dintr-un frigider aflat în sala de mese. Morala?
Morala este simplă. Ungurii au învăţat lecţia civilizaţiei, a comerţului, a turismului, a conservării trecutului, a serviciilor. Au învăţat-o bine, iar când au fost ascultaţi au luat notă mare. Noi, ce avem noi? Madam Udrea la turism şi dezvoltare, burtoşi antipatici, fără viziune, doar cu interese în fruntea Administraţiilor Drumurilor (doar aşa au apărut şi "regii asfaltului", nu?), imbecili cu papion pe la cultură şi culte, pitzipoance analfabete şi agramate în limba română pe post de vânzătoare (ce pretenţii să mai ai la limba engleză), cu jmecheraşi de ospătari (care te fac la nota de plată din priviri)... ce morală mai poţi trage? Am cam pierdut timpul şi nu am învăţat lecţia. Abia am luat un cinci de trecre, din mila publică şi din vârful stiloului. Deh, doar suntem români şi ne descurcăm noi cumva.
Am tras şi câteva imagini, în special HDR, deoarece este un mod potrivit de a fotografia în Budapesta. Una, peste alta, a fost o vacanţă foarte reuşită, ceea ce vă doresc şi vouă pe viitor. Cât despre bozgori, îmi scot pălăria în faţa lor, şi pe viitor am să încerc să îmi aduc şi eu aportul la scoaterea acestui cuvânt din fondul lexical al limbii române, nemaifolosindu-l. Pentru că nu merită nici ei, dar nici noi.
PS
Sunt convins că această părere pe care mi-am făcut-o este părerea unui turist, aflat la mare depărtare de încrâncenarea politică a tâmpiţilor care nu vor să ne lase să punem trecutul deoparte şi să trăim ca buni vecini ce suntem.
LA MULŢI ANI tuturor şi un an plin de realizări.
De cum am intrat în Ungaria, am văzut şi eu ce înseamnă un drum european adevărat. Ei bine, un astfel de drum în Ungaria seamănă cu o autostradă din România. Cu noduri rutiere, pasarele care îţi ofereau posibilitatea de a intra pe acest drum în condiţii de siguranţă chiar şi la viteze mai mari. În România, pe lângă biciclişti şi căruţe, oricând poţi să dai peste vreun pieton destul de afumat, dispus să îţi testeze reflexele când te aştepţi mai puţin. Morala?
Satele de graniţă erau deosebit de îngrijite, peluzele din faţa casei aranjate, trotuare asfaltate şi, incredibil, dotate cu piste de bicicletă. Iar aceste piste chiar erau folosite deopotrivă de tineri sau oameni mai în vârstă. Morala?
Capitala Ungariei, Budapesta, deosebit de curată. Circulaţia în oraş, deşi erau multe maşini, se făcea relaxat, fără prea multe semne obscene, claxoane şi înjurături. Ba chiar se mai şi oferea prioritatea celui care vroia să intre pe o arteră principală sau să schimbe banda de circulaţie. Ei, acest lucru se întâmplă şi pe la noi prin "provincie", însă exclus în capitală. Când mai vin "ţăranii din provincie" şi mai fac astfel de gesturi, belesc bucureştenii nişte ochi de parbriz... numa', numa'. Morala?
Revelion în Budapesta. O mare de oameni pe străzi făcea un vacarm infernal. Confetti, coifuri, pahare, sticle de şampanie, goarne rupte invadaseră străzile capitalei Ungariei. A doua zi, străzile erau din nou impecabil de curate. Morala?
Clădirile vechi ale Budapestei erau luminate noapte, fiind astfel puse în valoare extraordinar. Nicidecum incendiate, ca prin Bucureşti, pentru a putea fi scoase din patrimoniul naţional cultural şi demolate fără milă ca să se nască acolo imense zgârie nori de birouri, făcute din oţel şi sticlă. Oare chiar au ungurii ăştia un aşa respect faţă de istoria lor sau legile care sunt respectate cu frică de multe ori îşi fac treaba? Morala?
Obiectivele turistice. Peste tot şi enorm de multe. Ţi-ar trebui o săptămână cel puţin să le vizitezi pe îndelete. Başca mai au şi nişte circuite, tururi turistice cu autobuze speciale, unul chiar amfibie. Te urci în autocar, iar la un moment dat, autocarul părăseşte şoseaua şi se năpusteşte în Dunăre, oferindu-ţi o experienţă unică. Şi apropo de turişti. Pe acolo se vorbesc la limbi străine... ohohoooo. Morala?
Ungurii cu care am intrat în contact erau mereu dispuşi să îţi ofere ceva. O singură dată, într-o alimentară, o vânzătoare mai în vârstă a început să trântească cu produsele noastre, probabil din cauza limbii române pe care probabil o înţelegea. În rest, cei tineri, conştienţi probabil că prezenţa noastră acolo însemna bani cheltuiţi în comunitatea lor, aveau un comportament ireproşabil. O problemă ar fi toaletele publice care cam lipseau, însă, mânat de o urgenţă fiziologică am intrat într-un restaurant destul de select. Am rugat un ospătar să îmi indice drumul către toaletă, iar acesta într-o engleză ireproşabilă mi-a dat explicaţiile necesare. Oboşnuit ca în România să mă tragă de mânecă să consum neapărat ceva pentru a avea acces la toaletă, mă gândeam să îi ofer omului o mică atenţie, dar mi-a făcut semn că nu este nevoie. Morala?
Am colindat şi prin magazine şi centre comerciale. Toţi vânzătorii şi vânzătoarele ştiau limba engleză aşa că... shopping-ul a mers ca pe roate. Şi am lăsat ceva bani acolo, pentru că noţiunea de reduceri este respectată. Aşa am luat blugi cu 50 de ron, blugi pe care în ţară i-aş fi luat cu cel puţin 150 de ron. Morala?
În toate obiectivele turistice vizitate se putea intra cu aparatul de fotografiat sau camera video de gât. Nicăieri nu ţi se cerea taxă de fotografiere sau filmare, precum la Castelul Bran, de la noi. Ştiu ei ce ştiu, doar reclama e sufletul comerţului, iar cea făcută din gură în gură, făcută de turişti altor potenţiali turişti, însoţită şi de ceva poze, este aur curat. Morala?
Drumul de întoarcere, aproape de graniţa cu România, am intrat într-un fel de han, unde am mâncat un gulaş la ceaun, incredibil de gustos. Ospătarul era în permanenţă în sală, oferind meniuri în maghiară, română, germană şi un pic de engleză. Iar când ne-a adus mâncarea ne-a invitat să ne servim cu murături, gratis, dintr-un frigider aflat în sala de mese. Morala?
Morala este simplă. Ungurii au învăţat lecţia civilizaţiei, a comerţului, a turismului, a conservării trecutului, a serviciilor. Au învăţat-o bine, iar când au fost ascultaţi au luat notă mare. Noi, ce avem noi? Madam Udrea la turism şi dezvoltare, burtoşi antipatici, fără viziune, doar cu interese în fruntea Administraţiilor Drumurilor (doar aşa au apărut şi "regii asfaltului", nu?), imbecili cu papion pe la cultură şi culte, pitzipoance analfabete şi agramate în limba română pe post de vânzătoare (ce pretenţii să mai ai la limba engleză), cu jmecheraşi de ospătari (care te fac la nota de plată din priviri)... ce morală mai poţi trage? Am cam pierdut timpul şi nu am învăţat lecţia. Abia am luat un cinci de trecre, din mila publică şi din vârful stiloului. Deh, doar suntem români şi ne descurcăm noi cumva.
Am tras şi câteva imagini, în special HDR, deoarece este un mod potrivit de a fotografia în Budapesta. Una, peste alta, a fost o vacanţă foarte reuşită, ceea ce vă doresc şi vouă pe viitor. Cât despre bozgori, îmi scot pălăria în faţa lor, şi pe viitor am să încerc să îmi aduc şi eu aportul la scoaterea acestui cuvânt din fondul lexical al limbii române, nemaifolosindu-l. Pentru că nu merită nici ei, dar nici noi.
PS
Sunt convins că această părere pe care mi-am făcut-o este părerea unui turist, aflat la mare depărtare de încrâncenarea politică a tâmpiţilor care nu vor să ne lase să punem trecutul deoparte şi să trăim ca buni vecini ce suntem.
LA MULŢI ANI tuturor şi un an plin de realizări.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)