sâmbătă, decembrie 02, 2006

LA MULŢI ANI ROMÂNIA! - post factum.

Băga-mi-aş steagu' în ţara asta de doi lei. Sau cum am mai auzit şi chiar şi eu am spus-o de atâtea ori ca pe o chestie adânc filozofică rostită la mai multe pahare de bere, "România este o ţară frumoasă, păcat că este locuită".

Am trăit ieri o zi obinuită, ca oricare altă zi de week-end. Poate că m-am bucurat un pic mai mult că week-endul ăsta are trei zile libere în loc de două. La începutul săptămânii mă vedeam în această zi specială, de fapt liberă, plecat pe undeva cu familia, îmbarcaţi toţi în Logan, în mijlocul naturii, respirând un aer cât de cât mai curat departe de oraş. N-a fost să fie! Am profitat de această zi liberă să îmi fac curat la birou, să mai rezolv câteva treburi pe care aş fi putut să le rezolv şi în timpul săptămânii şi să zac în casă împreună cu soţia în faţa televizorului, urmărind cele trei DVD-uri închiriate de dimineaţă. Nimic nu îmi spunea că astăzi este ziua naţională a României! Poate programele TV care şi-au modificat grila ca să îmi jignească inteligenţa cu încă o serie de "Ziua judecăţii - ediţie specială cu ţâţele pe afară" sau alte treburi din astea gândite la normă, aşa, ca să mai fie bifată o activitate pentru ştatul de salariu al producătorului de divertisment tv. Sau poate faptul că, atunci când am ieşit cu maşina până în centru, am văzut o mulţime relativ mică de oameni cu steaguri tricolore adunată la Statuia Libertăţii, locul unde se sărbătoreşte în fiecare an ziua României. Astea au fost lucrurile care mi-au adus aminte pe parcursul zilei de astăzi că am avut o sărbătoare în ţară.

Am renunţat să mă mai uit la ştirile tv astăzi. Pun pariu că ar fi fost aceleaşi imagini ca şi anii trecuţi cu oficialităţi plictisite, sictirite şi pe alocuri enervate că deştepţii ăia care au ales Ziua Naţională a României în Decembrie nu s-au gândit şi la ei că vor trebui să stea în frig atâtea ore şi să suporte discursurile desprinse parcă din congresele pcr-ului de dinainte de '89. Pe când ăia marii din parlament stau bine mersi la căldurică, mai citesc un ziar, mai aţipesc o leacă să o viseze pe fata de la pagina 5, se mai scobesc în nas sau ureche. "De ce dracu' nu s-au gândit şi ăia ca americanii? Ăia măcar o au în iulie când e frumos şi cald afară. Sau ca francejii?" Da' las, că, uite, mai trece câte-o blondă ca să îşi clătească şi ei săracii privirea, mai vin ăia de la armată cu armele şi tancurile şi elicopterele şi blinadatele şi soldaţii lor şi fac paradă. Pe urmă vine discursul lui Băse (şi te aştepţi să fie colorat, deci nu te plictiseşti), dacă eşti în capitală, sau al prefectului (şi aici îţi vine să dai cu căciula după câini, ca să nu mori de plictiseală) dacă eşti în provincie, vin copiii cu flori şi cu mucii curgându-le de atâta stat prin frig, se face poza de grup şi gata chin. Toată lumea merge la protocol. Şampanie (mai precis spumant) şi pişcoturi, un sanviş, o măslină. Asta dacă faci parte din eşalonul trei. Dacă eşti în doi, te duci frate la o vilă ferită şi îi tragi un chef că, de, doar o dată pe an este ziua României. Dacă eşti în primul eşalon.... ei aici nu sunt cel mai al naibii ziarist cu apucături de oracol să ştiu ce se întâmplă. Acolo muritorul de rând, românul care nu îşi serbează ziua, da' o plăteşte, nu mai are acces.

Aşa că am ales să nu mă duc prin oraş şi să pierd timpul aiurea cu oficialităţi şi festivisme şi să stau acasă. Aveam doar filme închiriate. Numai că din greşeală am ajuns pe canalul 5 al tembelizorului (mie aşa îmi place să îi spun) meu. Acolo, sărbătoare la pătrat. Ziua României şi Ziua lui Proteveu. M-au prins reportajele cu românii ajunşi prin alte ţări cu poveşti cât de cât de succes, mai ales că la un moment dat al vieţii mele am fost cât pe aci sa fac şi eu pasul către naţiunea care îşi sărbătoreşte ziua naţională vara, în iulie. Ţările din care veneau cele mai multe reportaje erau Italia şi Spania, ţările clasei muncitoare din România, pe urmă au venit reportaje din Anglia cu poveşti ale clasei de mijloc, dar şi din Franţa cu artişti, intelectuali, etţetera. Se vorbea despre felul românilor de a fi, veseli, calzi, comunicativi. Imaginile arătau însă altceva. Românaşii noştri erau gălăgioşi şi ridicoli (au scos boxele în piaţă, au băgat staţia în priză, au dat-o pe manele şi au încins horele şi sârbele în noroi, prin bălţi), lăudăroşi (o nuntă este prilejul perfect de a-ţi etala noii ochelari de soare pentru ţinutele sport cu un costum negru cu cămaşă albă, obligatoriu fără cravată şi descheiată la gât cât să se vadă lanţu' de aur), superficiali (aruncaţi în lumea atât de strălucitoare, dar atât de falsă a mondenului franţuzit, în care mâţa este obligatoriu să bea cafea direct din cana ta, chiar dacă ai jucat-o pe Ciuleandra). Au fost, în schimb, şi poveşti care te-au făcut să te simţi gâdilat la orgoliu că te numeşti la fel cu un director de prin Disneyland sau că un conaţional de al tău serios şi pus pe treabă i-a făcut o biserică lui Tom Cruise. Sau că unul, Damian, a ajuns să cânte pe aceeaşi scenă cu Cocker, Brown, Shaggy, Lauper. S-a străduit proteveu' să mă facă să fiu mândru că sunt român, dar nu a reuşit. Sentimentele pe care le-am avut când le-am vizionat reportajele au fost amestecate. Intrigat şi mândru în acelaşi timp. Ori asta nu se poate. Aşa că pot spune că am pierdut timpul degeaba la proteveu. Şi am schimbat canalu'. Am ajuns din întâmplare acolo unde se face panarama aia cu hai să fim toţi în echipa naţională, înscrieţi-vă cu toţii, nu contează ce post vrei să joci, important e să bei bere. M-am oprit la ăştia pentru că am auzit numele Nicu Covaci. În direct prin telefon. A început omul să vorbească cu binecunoscuta-i voce răguşită de mi-a blocat degetul pe telecomandă. L-am auzit vorbind de bărbaţi înalţi şi drepţi ca brazii şi pe loc parcă am intrat în atmosfera atât de cunoscută a cântecelor cu haiduci ale celor de la Phoenix. L-am auzit pomenind de mândria celui de la ţară care nu se lasă călcat în picioare. L-am auzit spunând că, deşi a suferit multe deziluzii cu românii după Revoluţie, aici în România sunt oameni extarordinari, care merită mai mult. Convorbirea telefonică a fost atât de scurtă, dar a spus atât de multe pentru cei care au ştiut să asculte. Am închis televizorul şi m-am gândit la România şi la Români. M-am gândit la alergatul pe câmp, la Ciuleandra, la culesul viei, la Ciocârlia, la râul care taie muntele, la Porumbescu, la simfonia valurilor, la Enescu, la şoaptele vântului printre spicele de grâu, la Tudor Gheorghe, la vioară, la Gheorghe Zamfir, la nai, la Nicu Covaci şi la chitara lui electrică. Asta-i România pe care o simt eu. Mulţumesc Nicu Covaci!

Anul ăsta s-a dus Ziua Naţionlă a României şi a fost o zi ca oricare alta. Au fost dezbateri pe la tv, chiar una interesantă moderată de Andrei Gheorghe, care a adus în faţa camerelor reprezentanţi din generaţia tânără pe care i-a pus în faţă cu cei din generaţia, să-i zicem, cu experienţă. Tinerii au avut un discurs coerent, pragmatic, real, pe când experimentaţii mai că nu regretau comunismul. Alo, experimentaţilor, puneţi-vă papucii şi fesul, instalaţi-vă comod în fotoliu, aprindeţi televizorul şi lăsaţi-ne să ne facem România noastră. Nu vă mai daţi atâta cu părerea că vă daţi prost. Culcaţi-vă, bre!

Eu vreau să redescopăr în fiecare an încă o bucăţică de Românie, să îmi bag steagul în geam de fiecare 1 Decembrie şi să spun, la timp şi nu post factum,

LA MULŢI ANI, ROMÂNIA!
 
Counter Powered by  RedCounter