LA MULŢI ANI ROMÂNIA! - post factum.

Băga-mi-aş steagu' în ţara asta de doi lei. Sau cum am mai auzit şi chiar şi eu am spus-o de atâtea ori ca pe o chestie adânc filozofică rostită la mai multe pahare de bere, "România este o ţară frumoasă, păcat că este locuită".

Am trăit ieri o zi obinuită, ca oricare altă zi de week-end. Poate că m-am bucurat un pic mai mult că week-endul ăsta are trei zile libere în loc de două. La începutul săptămânii mă vedeam în această zi specială, de fapt liberă, plecat pe undeva cu familia, îmbarcaţi toţi în Logan, în mijlocul naturii, respirând un aer cât de cât mai curat departe de oraş. N-a fost să fie! Am profitat de această zi liberă să îmi fac curat la birou, să mai rezolv câteva treburi pe care aş fi putut să le rezolv şi în timpul săptămânii şi să zac în casă împreună cu soţia în faţa televizorului, urmărind cele trei DVD-uri închiriate de dimineaţă. Nimic nu îmi spunea că astăzi este ziua naţională a României! Poate programele TV care şi-au modificat grila ca să îmi jignească inteligenţa cu încă o serie de "Ziua judecăţii - ediţie specială cu ţâţele pe afară" sau alte treburi din astea gândite la normă, aşa, ca să mai fie bifată o activitate pentru ştatul de salariu al producătorului de divertisment tv. Sau poate faptul că, atunci când am ieşit cu maşina până în centru, am văzut o mulţime relativ mică de oameni cu steaguri tricolore adunată la Statuia Libertăţii, locul unde se sărbătoreşte în fiecare an ziua României. Astea au fost lucrurile care mi-au adus aminte pe parcursul zilei de astăzi că am avut o sărbătoare în ţară.

Am renunţat să mă mai uit la ştirile tv astăzi. Pun pariu că ar fi fost aceleaşi imagini ca şi anii trecuţi cu oficialităţi plictisite, sictirite şi pe alocuri enervate că deştepţii ăia care au ales Ziua Naţională a României în Decembrie nu s-au gândit şi la ei că vor trebui să stea în frig atâtea ore şi să suporte discursurile desprinse parcă din congresele pcr-ului de dinainte de '89. Pe când ăia marii din parlament stau bine mersi la căldurică, mai citesc un ziar, mai aţipesc o leacă să o viseze pe fata de la pagina 5, se mai scobesc în nas sau ureche. "De ce dracu' nu s-au gândit şi ăia ca americanii? Ăia măcar o au în iulie când e frumos şi cald afară. Sau ca francejii?" Da' las, că, uite, mai trece câte-o blondă ca să îşi clătească şi ei săracii privirea, mai vin ăia de la armată cu armele şi tancurile şi elicopterele şi blinadatele şi soldaţii lor şi fac paradă. Pe urmă vine discursul lui Băse (şi te aştepţi să fie colorat, deci nu te plictiseşti), dacă eşti în capitală, sau al prefectului (şi aici îţi vine să dai cu căciula după câini, ca să nu mori de plictiseală) dacă eşti în provincie, vin copiii cu flori şi cu mucii curgându-le de atâta stat prin frig, se face poza de grup şi gata chin. Toată lumea merge la protocol. Şampanie (mai precis spumant) şi pişcoturi, un sanviş, o măslină. Asta dacă faci parte din eşalonul trei. Dacă eşti în doi, te duci frate la o vilă ferită şi îi tragi un chef că, de, doar o dată pe an este ziua României. Dacă eşti în primul eşalon.... ei aici nu sunt cel mai al naibii ziarist cu apucături de oracol să ştiu ce se întâmplă. Acolo muritorul de rând, românul care nu îşi serbează ziua, da' o plăteşte, nu mai are acces.

Aşa că am ales să nu mă duc prin oraş şi să pierd timpul aiurea cu oficialităţi şi festivisme şi să stau acasă. Aveam doar filme închiriate. Numai că din greşeală am ajuns pe canalul 5 al tembelizorului (mie aşa îmi place să îi spun) meu. Acolo, sărbătoare la pătrat. Ziua României şi Ziua lui Proteveu. M-au prins reportajele cu românii ajunşi prin alte ţări cu poveşti cât de cât de succes, mai ales că la un moment dat al vieţii mele am fost cât pe aci sa fac şi eu pasul către naţiunea care îşi sărbătoreşte ziua naţională vara, în iulie. Ţările din care veneau cele mai multe reportaje erau Italia şi Spania, ţările clasei muncitoare din România, pe urmă au venit reportaje din Anglia cu poveşti ale clasei de mijloc, dar şi din Franţa cu artişti, intelectuali, etţetera. Se vorbea despre felul românilor de a fi, veseli, calzi, comunicativi. Imaginile arătau însă altceva. Românaşii noştri erau gălăgioşi şi ridicoli (au scos boxele în piaţă, au băgat staţia în priză, au dat-o pe manele şi au încins horele şi sârbele în noroi, prin bălţi), lăudăroşi (o nuntă este prilejul perfect de a-ţi etala noii ochelari de soare pentru ţinutele sport cu un costum negru cu cămaşă albă, obligatoriu fără cravată şi descheiată la gât cât să se vadă lanţu' de aur), superficiali (aruncaţi în lumea atât de strălucitoare, dar atât de falsă a mondenului franţuzit, în care mâţa este obligatoriu să bea cafea direct din cana ta, chiar dacă ai jucat-o pe Ciuleandra). Au fost, în schimb, şi poveşti care te-au făcut să te simţi gâdilat la orgoliu că te numeşti la fel cu un director de prin Disneyland sau că un conaţional de al tău serios şi pus pe treabă i-a făcut o biserică lui Tom Cruise. Sau că unul, Damian, a ajuns să cânte pe aceeaşi scenă cu Cocker, Brown, Shaggy, Lauper. S-a străduit proteveu' să mă facă să fiu mândru că sunt român, dar nu a reuşit. Sentimentele pe care le-am avut când le-am vizionat reportajele au fost amestecate. Intrigat şi mândru în acelaşi timp. Ori asta nu se poate. Aşa că pot spune că am pierdut timpul degeaba la proteveu. Şi am schimbat canalu'. Am ajuns din întâmplare acolo unde se face panarama aia cu hai să fim toţi în echipa naţională, înscrieţi-vă cu toţii, nu contează ce post vrei să joci, important e să bei bere. M-am oprit la ăştia pentru că am auzit numele Nicu Covaci. În direct prin telefon. A început omul să vorbească cu binecunoscuta-i voce răguşită de mi-a blocat degetul pe telecomandă. L-am auzit vorbind de bărbaţi înalţi şi drepţi ca brazii şi pe loc parcă am intrat în atmosfera atât de cunoscută a cântecelor cu haiduci ale celor de la Phoenix. L-am auzit pomenind de mândria celui de la ţară care nu se lasă călcat în picioare. L-am auzit spunând că, deşi a suferit multe deziluzii cu românii după Revoluţie, aici în România sunt oameni extarordinari, care merită mai mult. Convorbirea telefonică a fost atât de scurtă, dar a spus atât de multe pentru cei care au ştiut să asculte. Am închis televizorul şi m-am gândit la România şi la Români. M-am gândit la alergatul pe câmp, la Ciuleandra, la culesul viei, la Ciocârlia, la râul care taie muntele, la Porumbescu, la simfonia valurilor, la Enescu, la şoaptele vântului printre spicele de grâu, la Tudor Gheorghe, la vioară, la Gheorghe Zamfir, la nai, la Nicu Covaci şi la chitara lui electrică. Asta-i România pe care o simt eu. Mulţumesc Nicu Covaci!

Anul ăsta s-a dus Ziua Naţionlă a României şi a fost o zi ca oricare alta. Au fost dezbateri pe la tv, chiar una interesantă moderată de Andrei Gheorghe, care a adus în faţa camerelor reprezentanţi din generaţia tânără pe care i-a pus în faţă cu cei din generaţia, să-i zicem, cu experienţă. Tinerii au avut un discurs coerent, pragmatic, real, pe când experimentaţii mai că nu regretau comunismul. Alo, experimentaţilor, puneţi-vă papucii şi fesul, instalaţi-vă comod în fotoliu, aprindeţi televizorul şi lăsaţi-ne să ne facem România noastră. Nu vă mai daţi atâta cu părerea că vă daţi prost. Culcaţi-vă, bre!

Eu vreau să redescopăr în fiecare an încă o bucăţică de Românie, să îmi bag steagul în geam de fiecare 1 Decembrie şi să spun, la timp şi nu post factum,

LA MULŢI ANI, ROMÂNIA!

Fericire

De unde vine fericirea? Din sud sau din nord, din mare sau din munte, din apă sau din foc, din cer sau din pământ, din mine sau din tine, din mine sau din... .
Au început să mă obosească întrebările alea de reporter cu creierii incinşi de glamor care intervievează vreun mare gânditor cu picioru' adresându-i întrebarea mai mult sau mai puţin stereotipă (care este) "Care a fost cea mai fericită zi din viaţa ta?". Când ţi se pune întrebarea asta, dai un "rewind" (că tot e la modă romgleza) casetei cu viaţa ta şi te pui să faci o selecţie mentală ca să vezi când te-ai simţit cel mai fericit. În prima zi de grădiniţă, în prima zi de "şoim al patriei", în prima zi de şcoală, când te-au făcut pionier, când fata de care îţi plăcea te-a privit în sfârşit, când Tovarăşa Învăţătoare te-a lăudat în faţa clasei, când ai venit cu primul 10 la mate din seria de 5 şi 6, când ai semnat la titularul buletinului de identitate, când ţi-ai văzut numele pe lista admişilor la liceu, când ai simţit fiorul primului sărut, când ai chiulit cu toată clasa, când ai chiulit singur, când i-ai făcut clătite la tine acasă, când i-ai cântat primele acorduri cu chitara, când ai învăţat cu ea pentru bac, când ai văzut rezultatele finale la bac, când îţi spuneai ca dacă nu intri la facultate te iau boii ăia în armată, dar ai intrat, când ai luat primul 10 din facultate, când ai primit aplauzele colegilor la seminarul de "prezentări", când ai iubit-o toată noaptea, când ai primit permisul de conducere de la "organ" şi ţi-ai spus că doar şoseaua este limita, când ai terminat în sfârşit lucrarea de diplomă şi îndrumătoarea ta cea nebună şi exigentă a zis în sfârşit "OK", când ţi-ai văzut lucrarea de licenţă copertată, când ţi-au spus notele examenului de licenţă, când ţi-ai dat seama că ai terminat facultatea şi în curând vei fi cu banii tăi, când ai semnat primul tău contract de muncă, când ţi-ai văzut cartea de muncă şi ai semnat la titular, când ai cerut-o de nevastă, când te-ai însurat, când ai aflat că vei fi tată, când ţi-ai văzut copilul pentru prima dată, când ţi-a spus tată pentru prima dată, când ai fost cu copilul tău în prima zi de grădiniţă şi pe urmă la prima lecţie de chitară, când... , când... , când... .
Vedeţi, măi tâmpiţilor, cât trebuie să ierarhizez eu pentru voi. Şi ţin prea mult la fiecare moment, ca să îl dau jos de pe poziţia I. De aceea nu înţeleg geniile alea care îti răspund într-o secundă "Am fost cel mai fericit când am avut prima... "
De unde vine fericirea? Din toate lucrurile simple pe care le-ai făcut, le faci şi le vei face. Când vei cânta în zori într-un delir al fericirii, când vei deschide sticla de vin alături de prieteni, când te vei opri în mijlocul străzii să admiri copacul înflorit, când vei auzi foşnetul frunzelor uscate sub pasul ei gingaş, când vei alerga prin zăpada proaspăt aşternută cu copilul tău, când vei lua parte la nunta de argint a părinţilor, când ... .
M-am gândit! Locul I este foarte încăpător pentru cea mai fericită zi din viaţa mea. De fapt, topul meu nu are decât un sigur loc. Locul I. Pentru fiecare zi!

Cum s-au dus locurile...

Week-end liniştit în Băile Govora. Atât de liniştit că doare liniştea asta. Parcul din centrul staţiunii este singurul loc unde, din când în când, mai răzbate un chiuit sau un strigăt sau un plânset de copil. În rest, linişte. Trecând prin centru, un panou din timpul propagandei comuniste, dar care nu mai păstrează nimic din vremurile alea, afişa cu nonşalanţă o istorie plină de viaţă şi de zgomot. Caleşti, doamne cu toalete de epocă, domni eleganţi umpleau staţiunea, iar fotografiile parcă au sunet dacă te uiţi cu foarte mare atenţie şi închizi apoi un pic ochii. Parcă auzi tumultul acelei epoci apuse. Dar acum, linişte. Prea multă linişte. O linişte bolnăvicioasă. Mergând spre parcul din centrul staţiunii, o clădire veche care era o dată una din faimoasele locuri unde stăteau doamnele şi domnii ce îşi căutau sănătatea, acum mai are un pic şi cade peste stradă.



















Parcul neschimbat, la fel ca acum un an, la fel ca acum 5 ani, la fel ca acum 10 ani, asta doar la intrare. Poate mai multe coji de seminţe şi rateuri de baschetbalişti idioţi care nu au nimerit mingea de gunoi la coşul civilizaţiei. HUO!














































Copacii de pe aleea principală sunt nişte mincinioşi. Te primesc frumos şi, în acelaşi timp, ascund ca nişte veritabili activişti cu propaganda, clădirile părăsite unde odinioară se făceau tratamente, băi şi altele. Iar acum... Dacă nu te aventurezi pe aleea cu activişti, nu vei vedea clădirile liniştite, poate prea liniştite. Mai sus, o vilă, încă având perdele la geamuri, este foarte liniştită. Adormită de liniştită. Chiar moartă de liniştită, când vezi lacătul tronând pe uşa de la intrare. Aleile cu activişti, ah ce îi urăsc pentru minciuna lor şi pentru verdele crud al frunzelor, te poartă spre hotelul atât de cunoscut în Europa, pe la începutul secolului trecut. Ce a fost! Ce este! Ce va fi fost! O casă primitoare pentru atâtea personalităţi şi pentru atâţia oameni de vază ai României şi ai Europei! Iar acum, după invazia sindicalistă, o magherniţă, un loc unde câte un bou îşi deschide fereastra să audă duşmanii ce îl doare pe el în soartă de ei. Arhitectură de îţi ia respiraţia şi mânie proletară de îţi întoarce maţele pe dos. Un pic mai încolo, plimbăreţul prin parc este invitat la cinematograf de către Conducerea Cinematografelor, dar geamul este spart şi filmul nu mai rulează. Ce rost ar mai avea?





















































































Este linişte, prea multă linişte. Lângă fostul, defunctul şi liniştitul cinematograf câţiva copiii s-au încrâncenat într-un mic meci de fotbal. Băieţi şi fete aleargă după minge cu bucuria aceea senină şi plină de zgomot care te pot trezi din coşmar. Dar, din păcate, nu visezi, totul este acolo, in faţa ta. Liniştea morţii şi zgomotul vieţii. În linişte se duc locurile, dar rămân zgomotele copilăriei.






























Bine aţi venit în staţiunea BĂILE GOVORA!

Hristos a Înviat!

"Hai bă doamnă mai repede că vine Învierea şi noi n-avem lumânări, ce naiba! Uite vine popa şi io n-am lumânare! Cred că mă prinde intrarea în uie aci la coadă." În jur, hohote de râs. Spiritualul care a făcut gluma asta era un mustăcios în totă firea, contrar unei prime păreri eronate, recunosc. Chiar credeam că este vreun puştan, scăpat de acasă şi pus pe distracţii şi în noaptea de Înviere. Dar, nu, în niciun caz. Ditamai omul în toată firea, făcea mişto spre deliciul unei gospodine care ştia ce o aşteaptă acasă dacă nu râdea la glumele atât de "spirituale" ale "consortului", iar cele două progenituri îi ţineau isonul mustăciosului. A ieşit preotul în faţa poporului spre a aduce vestea Învierii, iar o maşină din stradă se tânguia oriental cu o voce sugrumată de efecte "pă orgă" de doi lei: "....duşmaniiiii meeeeei....". Săraca maşină! Un morman de fiare, şi are duşmani. Sau mai bine zis proprietarul i-a tras boxe noi, aşa de iepuraş, ce că nu?

Şi cu toate astea, plus alţi factori disturbatori care nu merită a mai fi amintiţi, fiorul acela unic al slujbei de Înviere a trecut pe şira spinării, aşa cum o face în fiecare an. Şi tot ţinând lumânarea în mână, privind-o cu atenţie şi ascultând cuvintele preotului, m-au năpădit imaginile văzute în ajun la televizor cu feţele acelea plânse ce aveau privirea rătăcind pe undeva prin zare, trădând o deznădejde uriaşă. Deznădejdea că nu mai au nimic, că totul li s-a dus purtat de apele neiertătoare. Acolo e durere, aici ie multe fiţe! Şi totuşi, ce aş putea face ACUM pentru ei? Acum chiar nu pot face altceva decât să mă rog pentru ei. Dar mâine....? Mă voi gândi şi voi face ceva, căci trebuie. Nu despre asta era vorba?

HRISTOS A ÎNVIAT!

Şi uite că vine iarăşi primăvara

Trezirea naturii la viaţă , după somnul din vremea iernii!! Expresie stas, tipar fix, cuvinte folosite de atâtea ori şi de atâţia elevi în compunerile lor, că parcă nu mai exprimă nimic. Dar nimic, măi frate, auzi tu? Şi totuşi primăvara vine. Aşa mai timidă, aşa mai nebăgată în seamă, dar ea totuşi vine. Îşi face datoria şi vine. Destul de târziu, dar totuşi vine. Parcă vrea să se răzbune, un pic, doar atât, pe toţi cei care trec pe lângă ea fără să o bage în seamă şi mai aruncă câte o ploaie rece, poate chiar o ninsoare pe aici sau pe colo. Dar, în final, vine. Şi noi, ăştia care ar trebui să o admirăm? Câte probleme sunt de rezolvat, parcă toate s-au înghesuit taman acu', să ne facă în ciudă. Şi dă-i şi aleargă şi rezolvă-le. Când, în sfârşit, spunem "uite, mă, gata, m-am mai liniştit oleacă", adăugăm trista completare "bă, frate, dar când au înfrunzit toţi copacii?? Am trecut aşa năuc pe lângă ei şi nu i-am văzut. Ce ţi-e şi cu viaţa asta!". Şi mă apucă aşa dintr-o dată o oftică pe elevii sau studenţii ăia care îşi iau câte un rucsac în spate şi pornesc să hălăduiască pe cărări de munte, pe albii de râu, pe maluri de lac, sau pe unde i-or mai purta paşii. Bă, frate, şi mă mai enervează când mai scot câte un aparat de fotografiat şi se pun pe burtă să facă fotografii unor floricele minuscule abia apărute, sau apelor învolburate, sau mai ştiu eu la ce? Şi uite aşa Internetu ăsta e plin de semne ale primăverii. Gigabaiţi de semne ale primăverii. Şi de ce mă oftic? Păi nu aţi văzut că primăvara ţine cu ei? Oare de ce? Pentru că bagă de seamă că ea totuşi a venit?
Şi eu am băgat de seamă că a venit primăvara.

Acu' despre bunul simţ

Că tot spusei ceva de bunul simţ, plimbându-mă cu famelia prin parc, am urcat într-un foişor din metal, unde se duc cei mici să privească de la înălţimea spre care tind să ajungă când vor fi mari, şi am cetit mesajul din imagine. Super-inteligenţă împinsă spre absolut! Atâta nevoie de comunicare încât să laşi posterităţii "gândurile tele cele mai intimante". Atâta nevoie să stabileşti o punte de comunicare cu cel care citeşte mesajul tău pentru generaţiile viitoare. Asta este! Noroc că cei mici care se urcă în foişor în inocenta lor lume, nu prea ştiu să citească. Ce bine de ei! Şi noroc că mai sunt angajaţii din administrarea parcurilor, care vor spoi odată ş-odată cu un strat de vopsea galbenă forma asta insolită de comunicare. Poate se întreabă careva care-i legătura dintre această întâmplare şi bunul simţ. Păi nu v-aţi dat seama? Nu există. Nici legătura, nici bunul simţ. Aşa că,

SERVUS

De ce gânduri şi fotografii

Fiecare are câte ceva de spus, iar forma pe care o alege difera în funcţie de personalitate sau simţ, bun-simţ sau chiar lipsa ăstuia din urmă. Am să pun aici o serie de gânduri care îmi trec prin cap, dar şi câteva fotografii pentru bucuria ochiului. De ce un blog? Uite aşa, am auzit că ar fi la modă şi mi-am spus De ce nu? Om vedea ce va ieşi.