Ce îmi doresc pentru anul care vine!

Rătăceam deunăzi printre imaginile din computer şi am găsit o imagine pe care am surprins-o în timpul unei ieşiri foto, prin satul Runcu, lângă oraş. Erau doi copii ieşiţi cu caprele pe izlazul satului, care, în ciuda unui vânt tăios şi rece, stăteau cu caprele lor, cufundaţi în joc. Nu ne-au băgat în seamă, fiind absorbiţi de refacerea unor scene din desenele animate, unde caprele jucau rolurile eroilor lor preferaţi din desenele animate. Trăgeau de capre, le puneau în anumite locuri, iar când cadrul era gata, apăreau ei, să se războiască cu nişte inamici imaginari. Erau aşa de nostimi şi cei doi băieţi, dar mai ales caprele. Iar noi, ciudaţii cu aparatele de fotografiat, eram ignoraţi cu un succes fulminant. M-a fermecat atitudinea lor. Nu le păsa că eram acolo, nu le păsa că ar fi putut arăta caraghioşi, punând caprele să joace anumite roluri. Ei ştiau numai una şi bună: să respecte “scenariul”.

Ei bine, da! Asta îmi doresc şi eu pentru anul viitor. Să am determinarea lor, indiferenţă faţă de răutăţile ce ar putea veni gratuit, dar, poate, cel mai important, să îmi păstrez spiritul acela al copilăriei care ne dădea odinioară puterea să ne avântăm în orice luptă, chiar dacă pentru asta trebuia să mutăm munţii din loc. Şi îmi mai doresc ceva: să fiu mai pragmatic. Să nu mai ajung în situaţia să fiu numit prost, numai pentru că pun mai presus interesele altora, convins fiind că aşa este corect. Iar restul, sunt convins că va veni de la sine.

Vă doresc şi vouă, dragi cititori ai acestui blog, ceea ce îmi doresc şi mie, dar şi împlinirea dorinţelor pe care le aveţi pentru anul care va începe în trei zile şi două nopţi.

Sărbători Fericite, dar mai bine împăcaţi-vă cu voi înşivă!

Anul acesta, vacanţa a venit mai devreme. Deh, vreau-nu-vreau, sunt legat de măria sa, sistemul public de învăţământ. Şi, "datorită" ne-bunilor noştri guvernanţi a trebuit să iau şi eu cele câteva zile de "concediu fără plată", deşi sunt sută la sută privat. De fapt, cred că va trebui să vin şi cu bani de acasă, acum în ianuarie, când va fi scadenţa impozitului. Dar, la naiba acum cu impozitele şi micile necazuri ale vieţii cotidiene. Doar este Crăciunul, când toţi trebuie să fim mai buni, mai darnici, mai bla bla bla. De ce? Păi aşa se spune la teveu. Şi nu facem toşi ce se spune la teveu? Dau ăştia reportaj cu hypermarketurile pline, dăm şi noi o fugă să ne convingem că aşa este. Chiar dacă avem de toate acasă, parcă nu strică să iei o plasmă nouă, doar e la ofertă şi dau şi credite cu "bolentinu", direct în magazin. Ce dacă dobânzile sunt cu mult mai mari ca procent şi cu mult mai mici pe scrisul afişului decât la bănci? Ce dacă e criză? Ce dacă toţi urlă să economiseşti? Ce dacă? Cumpărăm tot, chiar dacă nu e nevoie!

Şi cum spuneam, anul acesta, vacanţa asta venită mai devreme mi-a prins foarte bine. Am avut un pic de timp să stau cu mine de vorbă ("hahaha ăsta e dus cu pluta, vorbeşte singur" aţi putea spune, dar chiar e bine să mai stai la o tacla cu tine însuţi), să văd ce a fost bun anul ăsta, ce nu a mers, ce aş putea face. E o chestie personală, pe care din când în când chiar se merită să o faci. Şi chiar îţi dă sentimentul că vezi lucrurile în esenţă, nu aşa, pe deasupra. Chiar dacă nu îţi place ce vezi sau ce răspunsuri primeşti.

Ei bine, şi apoi a început forfota, asaltul, nebunia, iufa, pe alocuri tâmpenia pregătirilor de Crăciun. Alergătură în sus, în jos, în stânga, în dreapta, la Mall, la Kaufland, la Cozia, la piaţă, iar la Mall şi enumerarea poate fi reluată. Asaltul a început. Şi în acest oraş, pe care îl străbaţi la picior într-o plimbare de voie de la un capăt la altul în maxim o oră, este musai, neapărat şi obligatoriu să pleci cu maşina. Iar, dacă faci imprudenţa să ieşi la cumpărături mai pe seară, hoardele de shopper-i (ce mişto sună imbecilitatea asta de cuvânt care este la fel cu imbecilitatea cumpărătorilor, cel puţin a unora dintre ei) ţi-au luat-o înainte şi au golit rafturile de carne de porc, slănini, caserole de mici, lasându-ţi ţie, fraiere de seară, numai peştele, ceva carne de pui şi legume, însă nu prea multe. Ei, şi în orice magazin ai fi auzi invariabil, inevitabil, dar mai ales obligatoriu colinde. Nu din alea de-ale noastre, lălăite şi depresiv de triste. Nuuu. Din alea englezeşti, vesele, săltăreţe, care, fără să vrei, te fac să cumperi tot magazinul. De fapt, nu sunt colinde englezeşti, sunt cântece americane, bine ticluite de tributari ai marketing-ului, adoptate şi de ai noştri, ca să ne înscriem în trend. Iar ultimii ani am reuşit, ca popor desigur, să ne înscriem în trend, pe alocuri să îl facem chair noi înşine.

Ce s-o fi întâmplat cu Sărbătorile de altă dată, când casa era invadată de miros de sarmale, piftie, răşină de brad, iar colindătorii sunau la uşă şi cântau atât de frumos. Vocile acelea de copii sunau atât de minunat, fără tânguieli specifice softurilor de înregistrări audio ale studiourilor de astăzi. Şi cântau despre Naşterea Domnului! A, şi mai era ceva. Faptul că nu se găseau atâtea, faptul că peste tot erau restricţii şi raţionalizări, oamenii chiar intrau în spiritul Sărbătorilor. Şi îşi mai întindeau unii altora mâna, numai din omenie, fără a aştepta ceva în schimb. Şi mai demult, la ţară, parcă era şi mai şi. Oamenii mergeau la biserică, se împărtăşau şi se spovedeau. În case, pe lângă mirosul de sarmale, cuptorul îşi făcea datoria pentru colindătorii care nu pretindeau bani, ci erau recompensaţi cu colindeţi (nişte covrigi extrem de buni, pentru cei tineri), iar pe sobă, se coceau merele, puse cu grijă de bunici. Totul era calm, iar oamenii când ieşeau pe uliţă îşi dădeau bineţe, nicidecum semeseuri insipide, luate aiurea de pe net.

Nu îmi place să trăiesc în trecut. S-au schimbat multe. Acum, pentru că suntem atât de mulţi pe faţa acestui pământ, poate că ar fi mai bine să ne gândim de două ori înainte de a tăia un brad. Nu este mai bine să rămână acolo în pământ? Anul acesta am apelat la un brad ecologic. Aşa i se spune mai nou bradului artificial. Şi l-am împodobit şi l-am ornat şi arată aşa de frumos! Dacă nu putem să păstrăm timpurile în loc, am putea să păstrăm Spiritul Crăciunului. Acela din suflet, nu cel povestit pe la teveu. Acela de pe vremea bunicii, nu ăsta de azi. Când copiii cântau "Florile dalbe" şi "Astăzi s-a născut Hristos" şi nu "Santa clause is coming to town" sau "Gingle bells". Când toată lumea era împăcată cu toată lumea.

Chiar dacă mai tărziu, vă urez tuturor Sărbători fericite şi încercaţi să readuceţi spiritul Crăciunului acolo unde îi este locul: printre oameni.

A doua zăpadă.... DEMENŢIALĂ!

Încă am degetele amorţite. Da, de la zăpadă. Este trecut de miezul nopţii şi simt amorţeala copilăriei când intram în casă ud până la chiloţi de la atâta alergat prin zăpadă şi bulgărit cu prietenii. Acum, însă, locul prietenilor a fost luat de ai mei, adică de soţia şi fiul meu. Nimic din ziua de astăzi nu prevestea mica nebunie ce aveam să o facem în această seară. Ziua a început leneş ca orice sâmbătă dimineaţa, mai ales că acum este şi vacanţă. Şi tot leneş s-a derulat până după amiază când am fost cu prietenii noştri la Malul Alb, la săniuş. A fost extraordinar! M-a cam durut spatele, dar băieţii s-au dat cu sania, savurând fiecare clipă ca şi cum ar fi fost un delicios suc de portocale. Şi eu, şi Bobiţă am cam îngheţat de frig, aşteptându-i să se dea pentru a nu ştiu câta "ultima oară". Într-un final le-am zis: Gata! Adunareaaaa la maaaaaaşină! Şi ei, copii cuminţi, roşii în obraji şi uzi la picioare au cedat. Seara, ne-am reunit familiile la tradiţionala sămânţă de floarea soarelui de sâmbătă şi am vizionat împreună ştirile. Apocaliptice, ca de obicei când ninge. Dar noi eram departe de nebunia dezlănţuită în ţară şi aşteptam să se facă ora 8 şi jumătate, pentru comedia ce urma să încheie o seara deosebit de plăcută. Am plecat de la vecinii noştri când filmul începea şi când o minunată ninsoare se aşternea peste oraş. O tresărire de bucurie mi-a străbătut sufletul, exact ca pe vremea când, elev fiind, săream o clasă întreagă la fereastră când vreun coleg anunţa vestea: "Ninge!". Şi în momentul acela, deşi era mijlocul orei, cu un chiot cam cu jumătate de gură, duceam vestea mai departe. Acelaşi sentiment l-am retrăit şi în această seară, văzând cum fulgii se aştern peste zăpada îngheţată de acum trei zile. Am urcat în casă, unde ne aştepta bradul cu luminiţele lui jucăuşe şi comedia ce avea să ne facă se ne simţim din nou copii, revăzând a nu ştiu câta oară prostiile făcute de puştii teribili din seria "Singur Acasă". Noroc cu publicitatea, care ne-a oferit răgazul de a mai arunca un ochi pe fereastră. Afară ningea ca în cele mai frumoasă poveşti auzite vreodată, iar zăpada deja se aşternuse într-un covor ce parcă îmi făcea cu ochiul precum odinioară. Filmul s-a terminat, lasând în urmă o bună dispoziţie ce nu avea cum să ne lase să ne pregătim liniştiţi de somn. Aşa că, totul a venit firesc: "Ce-ar fi dacă am coborî 10 minute afară?" A fost de-ajuns să audă fiu-meu aceste gânduri rostite, că hotărârea a fost luată cu viteza luminii. COBORÂM! Nu ştiu cum am reuşit să ne îmbrăcăm aşa de repede, însă, toţi trei eram jos, înfofoliţi, cu căciuli, mănuşi şi sigur sania care ne aştepta cuminte în portbagajul maşinii. Primii bulgări au zburat inevitabil în următoarea fracţiune de secundă, declanşând un mic război în doi, cu un mic spion care îşi trăda tabăra la prima promisiune de bakugani. Semnând armistiţiul, cu câte un bulgăre după ceafă, am hotărât să pornim spre centru oraşului, deşi ora era cam unşpe şi ceva, după cum ne aminteam când am plecat de acasă. Drumul a fost un extraordinar prilej să resimt bucuriile copilăriei. Totul complotea în jurul nostru să ne luăm porţia de melancolie şi aduceri aminte. Zăpada care scârţâia sub talpa bocancilor, fulgii care se loveau de frunzele uscate ale copacilor ori se opreau pe obraji, făcându-se mici broboniţe de apă, sania care luneca incredibil de uşor, parcul din centrul oraşului cu bătrânii lui castani. Numai luminiţele din centru nu făceau parte din aducerile noastre aminte, fiindcă pe acea vreme te mulţumeai numai cu iluminatul stradal şi gata. Doar erau vremuri de raţionalizare totală. Am regretat pe moment că nu am avut aparatul cu mine, dar regretul a dispărut aproape instantaneu când mi-am dat seama că în seara asta vreau să fiu egoist. În seara asta am vrut să simt din nou bucuria zăpezii cu aceeaşi intensitate ca în vremea copilăriei. Şi aşa am simţit-o. Şi sunt fericit că sufletul meu încă mai tresaltă la astfel de bucurii. Am făcut numai vreo două pozuci de la fereastra bucătăriei ca să vedeţi cam cum era atmosfera.

P.S. La ora asta, fiul meu deja doarme ca un prunc, la fel şi soţia mea. Iar eu scriu aceste rânduri fiindcă nu vreau să fiu întru totul egoist. Vreau să vă împărtăşesc şi vouă un pic din bucuria mea, din astă seară. Ştiu că mâine va fi dezastru în oraş, iar autorităţile îşi vor lua binemeritatele înjurături. Dar eu sper că, citind aceste rânduri poate la cafeaua de dimineaţă, veţi lua hotărârea de a ieşi, NEAPĂRAT PE JOS, la o mică plimbare, prin zăpada necurăţată. Încercaţi!

Prima zăpadă

M-a pocnit de câteva zile o durere de spate, blocându-mă de la existenţa cotidiană: fugi încolo, aruncă-te încoace, dă telefoane, verifică mailuri, mai pune-te la curent cu noutăţile politice, economice şi orice fel de natură. Ieri am reuşit să fac un tur de forţă prin infernul nu al lui Dante, ci al omului obişnuit forţat să treacă pragul unui spital. Nu sunt chiar venit cu pluta pe Olt, mai ştiu şi eu un doctor pe ici pe colo, aşa că infernul ăsta ar fi trebuit să nu fie chiar un infern pentru mine. Şi totuşi, un gust foarte amar a rămas în gură, dar mai ales în suflet. Am reuşit să îmi pregătesc terenul pentru nişte investigaţii mai amănunţite, aşa că astăzi mă bucur de durerea de spate.

Da, mă bucur că m-a ţintuit acasă durerea asta. Acasă, unde este cald şi bine. Acasă, unde mă pot bucura de lucrurile simple şi aproape de suflet. Luminiţele bradului, pe care l-am făcut deja de trei zile, se joacă pe faţa fiului meu care îşi învârte maşinuţele pe covorul sufrageriei. Are teme pentru vacanţă, dar are şi timp berechet să şi le facă. Cartea de pe măsuţă mă aşteaptă cuminte să termin de scris aici şi să mă cufund între coperţile ei. Televizorul toacă la urechile noastre doar pentru zgomotul de fond. Geamurile îmi arată ceea ce pe la ştiri unii numesc duşmanul cel alb. Da, prima zăpadă a ajuns duşmanul naţional. Pentru ei, nu şi pentru mine. O aşteptam, ca odinioară, pe vremea când aveam aceiaşi anişori pe care îi are acum fiul meu. Mai târziu, o să îl iau de mânuţă, o să îmi iau aparatul şi vom merge la plimbare. Da, la plimbare, ceea ce nu am mai făcut demult, prea de demult. Acum aşa trebuie! Aşa mi-a zis doctorul! Multă plimbare şi ceva timp petrecut şi pentru mine.

Mă voi bucura de prima zăpadă, pe cât de mult o urăsc alţii! Prima zăpadă mă duce cu gândul şi cu sufletul la anii copilăriei, la bucuriile pe care ştiam să le trăiesc, la tot ceea ce am iubit şi încă iubesc. Şi, Doamne, cât mai iubesc prima zăpadă! La fel cum o iubeşte şi Bobiţă şi tot Antractul!


Antract - Prima zapada
Asculta mai multe audio Muzica

P.S. M-am răzgândit! Las cititul pentru mai târziu. Mă duc afară, la zăpadă! Şi am să uit maşina acasă. Numai aparatul mi-l voi lua! Un prieten m-a rugat de o fotografie de iarnă cu oraşul nostru.

P.P.S. Am revenit acasă, cu poza...

O mică poveste p(r)ost electorală!

Am fost tentat să dau titlul acestui post " De ce a pierdut Mircea Geoană alegerile", dar riscam să capăt eticheta de fan şi susţinător al perdanţilor, fapt care ar fi dus implicit la aplicarea acestei etichete de luzăr şi feţei mele suave, plină de bune intenţii şi condusă de un păgubos bun simţ.

Heh, a fost o circotecă veritabilă în viaţa noastră de spectatori uluiţi ai ringului politic în care s-au aruncat în luptă toate mijloacele, dar absolut toate mijloacele. A fost ca un meci de box la care amărăşteanul, cetăţeanul, fraiericiul, de-a dreptul prostul a fost invitat "moca" să asiste. Numai ca acesta, pe lângă că este şi fraier şi prost, pe deasupra mai este şi idiot pentru că a putut să îşi imagineze "că confruntarea" (cacofonie intenţionată pentru a sublinia trăsătura definitorie a luptei politice) este "moca". Nimic nu este "moca", băi turmentatule de cetăţean care eşti. NU ţi-ai dat seama, încă? Nu ţi-ai luat îndeajuns de multe ţepe la superofertă? Mai vrei? Ei bine ai plătit şi confruntarea asta, cu vârf şi îndesat. Ai plătit cu timpul pe care l-ai petrecut în faţa televizorului uitându-te la limbricii aştia, ai plătit cu nervii pe care ţi i-ai descărcat pe cei din jur, ai plătit cu scârba şi groaza pentru viitor care au pus stâpânire pe tine. Şi pentru ce? Pentru un vot, pe care l-ai dat să alegi răul cel mi mic dintre două rele. Nu te-ai săturat, băi ţăpitule masochist, să fii luat de prost mereu, să îţi sacrifici ani buni din viaţă, în speranţa că următorul va fi cel bun şi pentru tine? Ţi-am zis, eşti clar sadomasochist.

În fine, ai intrat în sala confruntării şi te-ai uitat de jur împrejur. Sala era una mare împărţită în trei secţiuni. Secţiunea A, cea portocalie. Acolo, pe bază de carnet de partid sau declaraţie de simpatie, erai invitat să stai pe un scaun de catifea, cu o gustărică lângă tine, numai bine să te relaxezi în timp ce urmăreşti confruntarea. Secţiunea B, cea portocalie prin amestec, adică cea cu scaune roşii şi galbene, ce-i drept, de lemn (deh, nu au avut organizatorii destui bani sa "facă cu" catifea, de fapt bani au avut, dar nu s-au înţeles din timp să facă aşa). Secţiunea C, cea gri, ternă, fadă, urâtă prin înfăţişare, unde intrau toţi care demonstrau o minimă urmă de bun simţ. Dacă te vedeau cum dai coate la rând, mai puneai piedică unuia sau altuia ca să ajungi mai în faţă erai luat drept descurcăreţ şi te băgau la Secţiunea A. Dacă aveai gura mare, te certai cu toţi pe acolo şi mai şi înjurai, iar la sfârşitul înjurăturii mai adăugai şi "care este", erai luat cu japca în Secţiunea B. Dacă îţi vedeai de coadă, mai dădeai şi locul din faţa ta (prostule) vreunui bătrân sleit de puteri, îţi urmai singur coada până la Secţiunea C. În fine, ai ajuns la locul tău, loc de unde puteai vedea numai centrul ringului şi aştepţi cuminte gongul de început. Te ridici pentru câteva secunde în picioare sa vezi şi ce se întâmplă pe lângă ring. Vezi un tip bărbos, cu barbă căruntă şi bine îngrijită, îmbrăcat cu un sacou albastru închis cu nasturi de aur. Stă exact lângă ring şi îşi aprinde tacticos o pipă. Pare un om apropiat concurentului din colţul roşu/galben. Este sigur pe el şi vorbeşte în colţul gurii cu un alt bărbos, cu barbă neîngrijită şi care merge greu. Vorbesc aproape în şoaptă, deşi în jurul lor este un vacarm de nedescris. Şi se pare că se înţeleg. Arunci o privire şi spre colţul portocaliu, unde se află susţinătorii celuilalt combatant. Dintre toţi, iese în evidenţă o făptură blondă, îmbrăcată ţipător, care avea o bluză care îi sugrumau de-adreptul sânii dornici de un pic de libertate. Iar ochii bărbaţilor din jurul ei stăteau mai mereu în pământ, de frică să nu surprindă momentul când vreunul dintre cei doi sâni ar putea să îşi croiască drum afară din decolteu. Imprudenţa asta a fost făcută mai demult de unul Călin şi şi-a furat-o rău, rău de tot.

Te aşezi liniştit pe scaun şi aştepţi cuminte gongul de început. În jurul tău, oameni normali ca şi tine aşteaptă la fel de cuminţi începutul înfruntării. Sunt destul de mulţi, dar destul de puţini pentru spaţiul acestei secţiuni. Celelalte două secţiuni ale sălii, respectiv cele portocalii (cea portocalie neaoşă, adică A, şi cea portocalie prin alăturare, adică B) sunt super arhipline. Se înghesuie suţinătorii celor doi combatanţi, ceva de speriat. Îşi mai trag câte una după ceafă, se mai înghiontesc, se împing. Deh, sunt animaţi de aceleaşi gânduri. Victoria pentru al lor şi Înfrângerea pentru celălalt. Şi sunt gata să intre şi ei în ring pentru asta.

La un moment dat, din cele două secţini apar câţiva trepăduşi îmbrăcaţi în diverse uniforme. Nu reuşeşti să le recunoşti, dar citeşti pe braţul unuia câteva litere gen G a r .... şi altceva nimic. Altul era ceva cu primăria, în fine, stai la locul tău, cuminte, aşteptând gongul de început. Dar, trepăduşii dau năvală în secţiunea C, şi încep a cotrobăii spectatorii de bani. "Dă, bă şi tu, că nu are candidanţii bani să iasă aşea cu şou, să îi vezi bine. Hai, marcă banu' şi gura" Te laşi buzunărit, apleci privirea în pământ, gândindu-te că ăia erau banii de role pentru ăla micu şi tu nu ai făcut niciun gest, înghiţi în sec a ură şi ... taci. Dispar trepăduşii, iar tu speri că vor începe dracului confruntarea aia o dată. De unde... Mai vin trepăduşii o dată să îţi ia şi banii pe care îi ţineai pentru sărbătorile de iarnă. Cică primă de sărbători, pe care tu, marele patron, ţi-o programaseşi. Hai, gata, gura, mucles!

În sfârşit, cei doi mari combatanţi îşi fac apariţia. Zboară confetti din aur şi arginţi, show de lasere şi lumini, steaguri agitate, iar mintea ta îţi zboară la linia aia de credit din care până la urmă îţi vei da prima. Asta dacă nu... ba nu. Las' că mai bine tai bon fiscal la toţi. Nu poţi dormi liniştit ştiind că te pot încălţa... uuuf. Sunt prezentaţi publicului de către acelaşi arbitru gras, mic, chel şi antipatic. L-au adus pe el, până la urmă. Acelaşi ca şi la cursa de dinainte. Li se atrage atenţia asupra regulilor pe care trebuie să le respcte. Cel în şort portocaliu, exact în acel moment, când toată lumea îşi concentra privirea asupra arbitrului, îi trage roşului una peste fluierul piciorului. Roşul se schimonoseşte de durere, dar nu zice nimic. Dă numai din cap în semn că înţelege regulile. Arbitrul se întoarce cu spatele, portocaliul şi el se întoarce şi dă să pornescă spre colţul său, când simte răceala unei mănuşi de box fix în chelia lui. Lumea vede gestul nesportiv şi fluieră. Nervii sunt întinşi la maxim.

Se aude gongul. Susţinătorii ating curând starea de isterie care le fusese prelucrată de către antrenorii celor doi combatanţi. Simpatizanţii devin şi ei isterici, doar e datoria lor netrasată de nimeni. Dar ei se simt datori. Prima repriză este o repriză de tatonări. Se dau şi se încasează câţiva pumni uşori. Lucrurile merg la fel şi în cea de-a doua repriză. Şi în cea de-a treia. În cea de-a patra avem deja un fapt memorabil. Unul din cei mai tari susţinători ai roşului, acela cu sacou şi barbă căruntă, şopteşte ceva unui trepăduş care dispare. După câteva secunde, revine însă cu un pachet de unt pe care îl scoate din ambalaj şi îl aruncă în ring, între picioarele luptătorului cu şortul portocaliu. Nu îl vede prea multă lume, numai cei din secţiunea C pot observa această manevră. Combatantul calcă pe unt, se dezechilibrează şi în cădere, încasează un pumn zdravăn de la luptătorul în roşu. E la pământ. Nu mai aude nimic, nu mai vede nimic. Simte însă furia cum îi afectează vederea. Nu mai vede acelaşi public. Vede alt public şi pe el se vede pe altă scenă. La un moment dat, se apropie de scenă un copil. Este conştient că furia îi va răpi capacitatea de concentrare. Aşa că preferă să se descarce. Dar pe cine? Copilul nu se opreşte şi vine spre scenă. Greşeala lui. Capul copilului zboară pe spate de la dosul de palmă primit. Dar el, marele luptător, descărcat acum de energia negativă cauzată de furie, stoarce o lacrimă pentru public şi se ridică în picioare. Şi-a revenit. Acum vede totul clar, poate chiar mai clar decât înainte, chiar dacă este huiduit copios de cei din secţiunea adversă, dar şi de o parte a celor din secţiunea C, care până acum au stat liniştiţi fără să scoată un sunet. Trebuie să pregătească răzbunarea. O cheamă pe blondină, îi şopteşte ceva şi aceasta dispare. Revine însă repede şi aruncă câteva bucăţele de slănină în ring. Combatantul din colţul roşu o vede, însă. Numai că o vede pe ea şi nu vede pumnul care îi zdruncină creierii. Cade pe podeaua alunecoasă, lovindu-se la cap. Este în colţul portocaliu. Un doctor cu halat alb îi conectează câteva fire la tâmple. Uriaşele plasme de deasupra ringului se aprind şi pe ecrane se vede ce visează cel de pe podea, în timp real. Se vedea relaxându-se într-o cadă imensă de jacuzzi, iar în jurul său multe lumânări parfumate. Era singur în cadă, iar în mână ţinea un pahar de şampanie. La un moment dat, uşa se deschide şi apare un bărbos, cu barba neîngrijită şi cu mers anevoios. Se urcă în cadă cu el... dar, în acest moment plasmele se sting. Vacarmul reîncepe. Doctorul îşi ia firele şi dispare. Simpatizanţii sunt isterici. Arbitrul uită să numere. Îşi aduce aminte ce trebuia să facă, şi numără mai mult pentru el: şapteeeeeee, ooooooopt... Însă luptătorul cu şort roşu reuşeşte să se ridice. E în picioare şi lupta reîncepe. Mai aprigă şi cu mai multă încrâncenare, dar nu se mai întâmplă nimic notabil până la final. Gongul final îi găseşte pe cei doi epuizaţi, răguşiţi, dar satisfăcuţi. Erau convinşi fiecare în parte, că a câştigat. Arbitrii se duc spre un birou să delibereze. Sala este în delir. Până şi secţiunea C, aceea gri, ternă, anostă şi tăcută se animă. Arbitrii nu au terminat de deliberat. Se face târziu, iar sala trebuie evacuată. Se face un anunţ la microfonul sălii: Ocupanţii secţiunii C sunt rugaţi să se prezinte la uşa Z, pentru accesul afară din sală. Oamenii care au stat în această secţiune, fără a se împinge, se ridică şi pornesc înspre uşa indicată. Un trepăduş însă, îi îndrumă către altă uşă, unde îi aştepta inspectorul de la Brigada de Observare a sălii, care le înmâna câte un formular de amendă pentru că nu au părăsit sala pe la uşa indicată la microfon. Fiecare spectator îşi lua formularul de amendă resemnat, cu gândul poate la aceeaşi linie de credit, la care mă gândeam şi eu. Şi tu, şi el şi poate toţi cei care citesc aceste rânduri.

Pentru că şi eu, şi tu, şi el, toţi facem parte din spectatorii Secţiunii C, care am intrat "moca" la show şi am ieşit cu buzunarele goale. Asta n-ar fi nimic. Dă-i dracului de bani. Că banii se fac, dar ce te faci cu găurile din stomac, cu maţele întoarse pe dos, cu scârba care te-a apucat şi cu groaza că uite "aşea" eşti din nou pe punctul de a pierde cinci ani din viaţă, sperând ca poate viitorul preşedinte... sau... poate...