Ce îmi doresc pentru anul care vine!

Rătăceam deunăzi printre imaginile din computer şi am găsit o imagine pe care am surprins-o în timpul unei ieşiri foto, prin satul Runcu, lângă oraş. Erau doi copii ieşiţi cu caprele pe izlazul satului, care, în ciuda unui vânt tăios şi rece, stăteau cu caprele lor, cufundaţi în joc. Nu ne-au băgat în seamă, fiind absorbiţi de refacerea unor scene din desenele animate, unde caprele jucau rolurile eroilor lor preferaţi din desenele animate. Trăgeau de capre, le puneau în anumite locuri, iar când cadrul era gata, apăreau ei, să se războiască cu nişte inamici imaginari. Erau aşa de nostimi şi cei doi băieţi, dar mai ales caprele. Iar noi, ciudaţii cu aparatele de fotografiat, eram ignoraţi cu un succes fulminant. M-a fermecat atitudinea lor. Nu le păsa că eram acolo, nu le păsa că ar fi putut arăta caraghioşi, punând caprele să joace anumite roluri. Ei ştiau numai una şi bună: să respecte “scenariul”.

Ei bine, da! Asta îmi doresc şi eu pentru anul viitor. Să am determinarea lor, indiferenţă faţă de răutăţile ce ar putea veni gratuit, dar, poate, cel mai important, să îmi păstrez spiritul acela al copilăriei care ne dădea odinioară puterea să ne avântăm în orice luptă, chiar dacă pentru asta trebuia să mutăm munţii din loc. Şi îmi mai doresc ceva: să fiu mai pragmatic. Să nu mai ajung în situaţia să fiu numit prost, numai pentru că pun mai presus interesele altora, convins fiind că aşa este corect. Iar restul, sunt convins că va veni de la sine.

Vă doresc şi vouă, dragi cititori ai acestui blog, ceea ce îmi doresc şi mie, dar şi împlinirea dorinţelor pe care le aveţi pentru anul care va începe în trei zile şi două nopţi.

Sărbători Fericite, dar mai bine împăcaţi-vă cu voi înşivă!

Anul acesta, vacanţa a venit mai devreme. Deh, vreau-nu-vreau, sunt legat de măria sa, sistemul public de învăţământ. Şi, "datorită" ne-bunilor noştri guvernanţi a trebuit să iau şi eu cele câteva zile de "concediu fără plată", deşi sunt sută la sută privat. De fapt, cred că va trebui să vin şi cu bani de acasă, acum în ianuarie, când va fi scadenţa impozitului. Dar, la naiba acum cu impozitele şi micile necazuri ale vieţii cotidiene. Doar este Crăciunul, când toţi trebuie să fim mai buni, mai darnici, mai bla bla bla. De ce? Păi aşa se spune la teveu. Şi nu facem toşi ce se spune la teveu? Dau ăştia reportaj cu hypermarketurile pline, dăm şi noi o fugă să ne convingem că aşa este. Chiar dacă avem de toate acasă, parcă nu strică să iei o plasmă nouă, doar e la ofertă şi dau şi credite cu "bolentinu", direct în magazin. Ce dacă dobânzile sunt cu mult mai mari ca procent şi cu mult mai mici pe scrisul afişului decât la bănci? Ce dacă e criză? Ce dacă toţi urlă să economiseşti? Ce dacă? Cumpărăm tot, chiar dacă nu e nevoie!

Şi cum spuneam, anul acesta, vacanţa asta venită mai devreme mi-a prins foarte bine. Am avut un pic de timp să stau cu mine de vorbă ("hahaha ăsta e dus cu pluta, vorbeşte singur" aţi putea spune, dar chiar e bine să mai stai la o tacla cu tine însuţi), să văd ce a fost bun anul ăsta, ce nu a mers, ce aş putea face. E o chestie personală, pe care din când în când chiar se merită să o faci. Şi chiar îţi dă sentimentul că vezi lucrurile în esenţă, nu aşa, pe deasupra. Chiar dacă nu îţi place ce vezi sau ce răspunsuri primeşti.

Ei bine, şi apoi a început forfota, asaltul, nebunia, iufa, pe alocuri tâmpenia pregătirilor de Crăciun. Alergătură în sus, în jos, în stânga, în dreapta, la Mall, la Kaufland, la Cozia, la piaţă, iar la Mall şi enumerarea poate fi reluată. Asaltul a început. Şi în acest oraş, pe care îl străbaţi la picior într-o plimbare de voie de la un capăt la altul în maxim o oră, este musai, neapărat şi obligatoriu să pleci cu maşina. Iar, dacă faci imprudenţa să ieşi la cumpărături mai pe seară, hoardele de shopper-i (ce mişto sună imbecilitatea asta de cuvânt care este la fel cu imbecilitatea cumpărătorilor, cel puţin a unora dintre ei) ţi-au luat-o înainte şi au golit rafturile de carne de porc, slănini, caserole de mici, lasându-ţi ţie, fraiere de seară, numai peştele, ceva carne de pui şi legume, însă nu prea multe. Ei, şi în orice magazin ai fi auzi invariabil, inevitabil, dar mai ales obligatoriu colinde. Nu din alea de-ale noastre, lălăite şi depresiv de triste. Nuuu. Din alea englezeşti, vesele, săltăreţe, care, fără să vrei, te fac să cumperi tot magazinul. De fapt, nu sunt colinde englezeşti, sunt cântece americane, bine ticluite de tributari ai marketing-ului, adoptate şi de ai noştri, ca să ne înscriem în trend. Iar ultimii ani am reuşit, ca popor desigur, să ne înscriem în trend, pe alocuri să îl facem chair noi înşine.

Ce s-o fi întâmplat cu Sărbătorile de altă dată, când casa era invadată de miros de sarmale, piftie, răşină de brad, iar colindătorii sunau la uşă şi cântau atât de frumos. Vocile acelea de copii sunau atât de minunat, fără tânguieli specifice softurilor de înregistrări audio ale studiourilor de astăzi. Şi cântau despre Naşterea Domnului! A, şi mai era ceva. Faptul că nu se găseau atâtea, faptul că peste tot erau restricţii şi raţionalizări, oamenii chiar intrau în spiritul Sărbătorilor. Şi îşi mai întindeau unii altora mâna, numai din omenie, fără a aştepta ceva în schimb. Şi mai demult, la ţară, parcă era şi mai şi. Oamenii mergeau la biserică, se împărtăşau şi se spovedeau. În case, pe lângă mirosul de sarmale, cuptorul îşi făcea datoria pentru colindătorii care nu pretindeau bani, ci erau recompensaţi cu colindeţi (nişte covrigi extrem de buni, pentru cei tineri), iar pe sobă, se coceau merele, puse cu grijă de bunici. Totul era calm, iar oamenii când ieşeau pe uliţă îşi dădeau bineţe, nicidecum semeseuri insipide, luate aiurea de pe net.

Nu îmi place să trăiesc în trecut. S-au schimbat multe. Acum, pentru că suntem atât de mulţi pe faţa acestui pământ, poate că ar fi mai bine să ne gândim de două ori înainte de a tăia un brad. Nu este mai bine să rămână acolo în pământ? Anul acesta am apelat la un brad ecologic. Aşa i se spune mai nou bradului artificial. Şi l-am împodobit şi l-am ornat şi arată aşa de frumos! Dacă nu putem să păstrăm timpurile în loc, am putea să păstrăm Spiritul Crăciunului. Acela din suflet, nu cel povestit pe la teveu. Acela de pe vremea bunicii, nu ăsta de azi. Când copiii cântau "Florile dalbe" şi "Astăzi s-a născut Hristos" şi nu "Santa clause is coming to town" sau "Gingle bells". Când toată lumea era împăcată cu toată lumea.

Chiar dacă mai tărziu, vă urez tuturor Sărbători fericite şi încercaţi să readuceţi spiritul Crăciunului acolo unde îi este locul: printre oameni.

A doua zăpadă.... DEMENŢIALĂ!

Încă am degetele amorţite. Da, de la zăpadă. Este trecut de miezul nopţii şi simt amorţeala copilăriei când intram în casă ud până la chiloţi de la atâta alergat prin zăpadă şi bulgărit cu prietenii. Acum, însă, locul prietenilor a fost luat de ai mei, adică de soţia şi fiul meu. Nimic din ziua de astăzi nu prevestea mica nebunie ce aveam să o facem în această seară. Ziua a început leneş ca orice sâmbătă dimineaţa, mai ales că acum este şi vacanţă. Şi tot leneş s-a derulat până după amiază când am fost cu prietenii noştri la Malul Alb, la săniuş. A fost extraordinar! M-a cam durut spatele, dar băieţii s-au dat cu sania, savurând fiecare clipă ca şi cum ar fi fost un delicios suc de portocale. Şi eu, şi Bobiţă am cam îngheţat de frig, aşteptându-i să se dea pentru a nu ştiu câta "ultima oară". Într-un final le-am zis: Gata! Adunareaaaa la maaaaaaşină! Şi ei, copii cuminţi, roşii în obraji şi uzi la picioare au cedat. Seara, ne-am reunit familiile la tradiţionala sămânţă de floarea soarelui de sâmbătă şi am vizionat împreună ştirile. Apocaliptice, ca de obicei când ninge. Dar noi eram departe de nebunia dezlănţuită în ţară şi aşteptam să se facă ora 8 şi jumătate, pentru comedia ce urma să încheie o seara deosebit de plăcută. Am plecat de la vecinii noştri când filmul începea şi când o minunată ninsoare se aşternea peste oraş. O tresărire de bucurie mi-a străbătut sufletul, exact ca pe vremea când, elev fiind, săream o clasă întreagă la fereastră când vreun coleg anunţa vestea: "Ninge!". Şi în momentul acela, deşi era mijlocul orei, cu un chiot cam cu jumătate de gură, duceam vestea mai departe. Acelaşi sentiment l-am retrăit şi în această seară, văzând cum fulgii se aştern peste zăpada îngheţată de acum trei zile. Am urcat în casă, unde ne aştepta bradul cu luminiţele lui jucăuşe şi comedia ce avea să ne facă se ne simţim din nou copii, revăzând a nu ştiu câta oară prostiile făcute de puştii teribili din seria "Singur Acasă". Noroc cu publicitatea, care ne-a oferit răgazul de a mai arunca un ochi pe fereastră. Afară ningea ca în cele mai frumoasă poveşti auzite vreodată, iar zăpada deja se aşternuse într-un covor ce parcă îmi făcea cu ochiul precum odinioară. Filmul s-a terminat, lasând în urmă o bună dispoziţie ce nu avea cum să ne lase să ne pregătim liniştiţi de somn. Aşa că, totul a venit firesc: "Ce-ar fi dacă am coborî 10 minute afară?" A fost de-ajuns să audă fiu-meu aceste gânduri rostite, că hotărârea a fost luată cu viteza luminii. COBORÂM! Nu ştiu cum am reuşit să ne îmbrăcăm aşa de repede, însă, toţi trei eram jos, înfofoliţi, cu căciuli, mănuşi şi sigur sania care ne aştepta cuminte în portbagajul maşinii. Primii bulgări au zburat inevitabil în următoarea fracţiune de secundă, declanşând un mic război în doi, cu un mic spion care îşi trăda tabăra la prima promisiune de bakugani. Semnând armistiţiul, cu câte un bulgăre după ceafă, am hotărât să pornim spre centru oraşului, deşi ora era cam unşpe şi ceva, după cum ne aminteam când am plecat de acasă. Drumul a fost un extraordinar prilej să resimt bucuriile copilăriei. Totul complotea în jurul nostru să ne luăm porţia de melancolie şi aduceri aminte. Zăpada care scârţâia sub talpa bocancilor, fulgii care se loveau de frunzele uscate ale copacilor ori se opreau pe obraji, făcându-se mici broboniţe de apă, sania care luneca incredibil de uşor, parcul din centrul oraşului cu bătrânii lui castani. Numai luminiţele din centru nu făceau parte din aducerile noastre aminte, fiindcă pe acea vreme te mulţumeai numai cu iluminatul stradal şi gata. Doar erau vremuri de raţionalizare totală. Am regretat pe moment că nu am avut aparatul cu mine, dar regretul a dispărut aproape instantaneu când mi-am dat seama că în seara asta vreau să fiu egoist. În seara asta am vrut să simt din nou bucuria zăpezii cu aceeaşi intensitate ca în vremea copilăriei. Şi aşa am simţit-o. Şi sunt fericit că sufletul meu încă mai tresaltă la astfel de bucurii. Am făcut numai vreo două pozuci de la fereastra bucătăriei ca să vedeţi cam cum era atmosfera.

P.S. La ora asta, fiul meu deja doarme ca un prunc, la fel şi soţia mea. Iar eu scriu aceste rânduri fiindcă nu vreau să fiu întru totul egoist. Vreau să vă împărtăşesc şi vouă un pic din bucuria mea, din astă seară. Ştiu că mâine va fi dezastru în oraş, iar autorităţile îşi vor lua binemeritatele înjurături. Dar eu sper că, citind aceste rânduri poate la cafeaua de dimineaţă, veţi lua hotărârea de a ieşi, NEAPĂRAT PE JOS, la o mică plimbare, prin zăpada necurăţată. Încercaţi!

Prima zăpadă

M-a pocnit de câteva zile o durere de spate, blocându-mă de la existenţa cotidiană: fugi încolo, aruncă-te încoace, dă telefoane, verifică mailuri, mai pune-te la curent cu noutăţile politice, economice şi orice fel de natură. Ieri am reuşit să fac un tur de forţă prin infernul nu al lui Dante, ci al omului obişnuit forţat să treacă pragul unui spital. Nu sunt chiar venit cu pluta pe Olt, mai ştiu şi eu un doctor pe ici pe colo, aşa că infernul ăsta ar fi trebuit să nu fie chiar un infern pentru mine. Şi totuşi, un gust foarte amar a rămas în gură, dar mai ales în suflet. Am reuşit să îmi pregătesc terenul pentru nişte investigaţii mai amănunţite, aşa că astăzi mă bucur de durerea de spate.

Da, mă bucur că m-a ţintuit acasă durerea asta. Acasă, unde este cald şi bine. Acasă, unde mă pot bucura de lucrurile simple şi aproape de suflet. Luminiţele bradului, pe care l-am făcut deja de trei zile, se joacă pe faţa fiului meu care îşi învârte maşinuţele pe covorul sufrageriei. Are teme pentru vacanţă, dar are şi timp berechet să şi le facă. Cartea de pe măsuţă mă aşteaptă cuminte să termin de scris aici şi să mă cufund între coperţile ei. Televizorul toacă la urechile noastre doar pentru zgomotul de fond. Geamurile îmi arată ceea ce pe la ştiri unii numesc duşmanul cel alb. Da, prima zăpadă a ajuns duşmanul naţional. Pentru ei, nu şi pentru mine. O aşteptam, ca odinioară, pe vremea când aveam aceiaşi anişori pe care îi are acum fiul meu. Mai târziu, o să îl iau de mânuţă, o să îmi iau aparatul şi vom merge la plimbare. Da, la plimbare, ceea ce nu am mai făcut demult, prea de demult. Acum aşa trebuie! Aşa mi-a zis doctorul! Multă plimbare şi ceva timp petrecut şi pentru mine.

Mă voi bucura de prima zăpadă, pe cât de mult o urăsc alţii! Prima zăpadă mă duce cu gândul şi cu sufletul la anii copilăriei, la bucuriile pe care ştiam să le trăiesc, la tot ceea ce am iubit şi încă iubesc. Şi, Doamne, cât mai iubesc prima zăpadă! La fel cum o iubeşte şi Bobiţă şi tot Antractul!


Antract - Prima zapada
Asculta mai multe audio Muzica

P.S. M-am răzgândit! Las cititul pentru mai târziu. Mă duc afară, la zăpadă! Şi am să uit maşina acasă. Numai aparatul mi-l voi lua! Un prieten m-a rugat de o fotografie de iarnă cu oraşul nostru.

P.P.S. Am revenit acasă, cu poza...

O mică poveste p(r)ost electorală!

Am fost tentat să dau titlul acestui post " De ce a pierdut Mircea Geoană alegerile", dar riscam să capăt eticheta de fan şi susţinător al perdanţilor, fapt care ar fi dus implicit la aplicarea acestei etichete de luzăr şi feţei mele suave, plină de bune intenţii şi condusă de un păgubos bun simţ.

Heh, a fost o circotecă veritabilă în viaţa noastră de spectatori uluiţi ai ringului politic în care s-au aruncat în luptă toate mijloacele, dar absolut toate mijloacele. A fost ca un meci de box la care amărăşteanul, cetăţeanul, fraiericiul, de-a dreptul prostul a fost invitat "moca" să asiste. Numai ca acesta, pe lângă că este şi fraier şi prost, pe deasupra mai este şi idiot pentru că a putut să îşi imagineze "că confruntarea" (cacofonie intenţionată pentru a sublinia trăsătura definitorie a luptei politice) este "moca". Nimic nu este "moca", băi turmentatule de cetăţean care eşti. NU ţi-ai dat seama, încă? Nu ţi-ai luat îndeajuns de multe ţepe la superofertă? Mai vrei? Ei bine ai plătit şi confruntarea asta, cu vârf şi îndesat. Ai plătit cu timpul pe care l-ai petrecut în faţa televizorului uitându-te la limbricii aştia, ai plătit cu nervii pe care ţi i-ai descărcat pe cei din jur, ai plătit cu scârba şi groaza pentru viitor care au pus stâpânire pe tine. Şi pentru ce? Pentru un vot, pe care l-ai dat să alegi răul cel mi mic dintre două rele. Nu te-ai săturat, băi ţăpitule masochist, să fii luat de prost mereu, să îţi sacrifici ani buni din viaţă, în speranţa că următorul va fi cel bun şi pentru tine? Ţi-am zis, eşti clar sadomasochist.

În fine, ai intrat în sala confruntării şi te-ai uitat de jur împrejur. Sala era una mare împărţită în trei secţiuni. Secţiunea A, cea portocalie. Acolo, pe bază de carnet de partid sau declaraţie de simpatie, erai invitat să stai pe un scaun de catifea, cu o gustărică lângă tine, numai bine să te relaxezi în timp ce urmăreşti confruntarea. Secţiunea B, cea portocalie prin amestec, adică cea cu scaune roşii şi galbene, ce-i drept, de lemn (deh, nu au avut organizatorii destui bani sa "facă cu" catifea, de fapt bani au avut, dar nu s-au înţeles din timp să facă aşa). Secţiunea C, cea gri, ternă, fadă, urâtă prin înfăţişare, unde intrau toţi care demonstrau o minimă urmă de bun simţ. Dacă te vedeau cum dai coate la rând, mai puneai piedică unuia sau altuia ca să ajungi mai în faţă erai luat drept descurcăreţ şi te băgau la Secţiunea A. Dacă aveai gura mare, te certai cu toţi pe acolo şi mai şi înjurai, iar la sfârşitul înjurăturii mai adăugai şi "care este", erai luat cu japca în Secţiunea B. Dacă îţi vedeai de coadă, mai dădeai şi locul din faţa ta (prostule) vreunui bătrân sleit de puteri, îţi urmai singur coada până la Secţiunea C. În fine, ai ajuns la locul tău, loc de unde puteai vedea numai centrul ringului şi aştepţi cuminte gongul de început. Te ridici pentru câteva secunde în picioare sa vezi şi ce se întâmplă pe lângă ring. Vezi un tip bărbos, cu barbă căruntă şi bine îngrijită, îmbrăcat cu un sacou albastru închis cu nasturi de aur. Stă exact lângă ring şi îşi aprinde tacticos o pipă. Pare un om apropiat concurentului din colţul roşu/galben. Este sigur pe el şi vorbeşte în colţul gurii cu un alt bărbos, cu barbă neîngrijită şi care merge greu. Vorbesc aproape în şoaptă, deşi în jurul lor este un vacarm de nedescris. Şi se pare că se înţeleg. Arunci o privire şi spre colţul portocaliu, unde se află susţinătorii celuilalt combatant. Dintre toţi, iese în evidenţă o făptură blondă, îmbrăcată ţipător, care avea o bluză care îi sugrumau de-adreptul sânii dornici de un pic de libertate. Iar ochii bărbaţilor din jurul ei stăteau mai mereu în pământ, de frică să nu surprindă momentul când vreunul dintre cei doi sâni ar putea să îşi croiască drum afară din decolteu. Imprudenţa asta a fost făcută mai demult de unul Călin şi şi-a furat-o rău, rău de tot.

Te aşezi liniştit pe scaun şi aştepţi cuminte gongul de început. În jurul tău, oameni normali ca şi tine aşteaptă la fel de cuminţi începutul înfruntării. Sunt destul de mulţi, dar destul de puţini pentru spaţiul acestei secţiuni. Celelalte două secţiuni ale sălii, respectiv cele portocalii (cea portocalie neaoşă, adică A, şi cea portocalie prin alăturare, adică B) sunt super arhipline. Se înghesuie suţinătorii celor doi combatanţi, ceva de speriat. Îşi mai trag câte una după ceafă, se mai înghiontesc, se împing. Deh, sunt animaţi de aceleaşi gânduri. Victoria pentru al lor şi Înfrângerea pentru celălalt. Şi sunt gata să intre şi ei în ring pentru asta.

La un moment dat, din cele două secţini apar câţiva trepăduşi îmbrăcaţi în diverse uniforme. Nu reuşeşti să le recunoşti, dar citeşti pe braţul unuia câteva litere gen G a r .... şi altceva nimic. Altul era ceva cu primăria, în fine, stai la locul tău, cuminte, aşteptând gongul de început. Dar, trepăduşii dau năvală în secţiunea C, şi încep a cotrobăii spectatorii de bani. "Dă, bă şi tu, că nu are candidanţii bani să iasă aşea cu şou, să îi vezi bine. Hai, marcă banu' şi gura" Te laşi buzunărit, apleci privirea în pământ, gândindu-te că ăia erau banii de role pentru ăla micu şi tu nu ai făcut niciun gest, înghiţi în sec a ură şi ... taci. Dispar trepăduşii, iar tu speri că vor începe dracului confruntarea aia o dată. De unde... Mai vin trepăduşii o dată să îţi ia şi banii pe care îi ţineai pentru sărbătorile de iarnă. Cică primă de sărbători, pe care tu, marele patron, ţi-o programaseşi. Hai, gata, gura, mucles!

În sfârşit, cei doi mari combatanţi îşi fac apariţia. Zboară confetti din aur şi arginţi, show de lasere şi lumini, steaguri agitate, iar mintea ta îţi zboară la linia aia de credit din care până la urmă îţi vei da prima. Asta dacă nu... ba nu. Las' că mai bine tai bon fiscal la toţi. Nu poţi dormi liniştit ştiind că te pot încălţa... uuuf. Sunt prezentaţi publicului de către acelaşi arbitru gras, mic, chel şi antipatic. L-au adus pe el, până la urmă. Acelaşi ca şi la cursa de dinainte. Li se atrage atenţia asupra regulilor pe care trebuie să le respcte. Cel în şort portocaliu, exact în acel moment, când toată lumea îşi concentra privirea asupra arbitrului, îi trage roşului una peste fluierul piciorului. Roşul se schimonoseşte de durere, dar nu zice nimic. Dă numai din cap în semn că înţelege regulile. Arbitrul se întoarce cu spatele, portocaliul şi el se întoarce şi dă să pornescă spre colţul său, când simte răceala unei mănuşi de box fix în chelia lui. Lumea vede gestul nesportiv şi fluieră. Nervii sunt întinşi la maxim.

Se aude gongul. Susţinătorii ating curând starea de isterie care le fusese prelucrată de către antrenorii celor doi combatanţi. Simpatizanţii devin şi ei isterici, doar e datoria lor netrasată de nimeni. Dar ei se simt datori. Prima repriză este o repriză de tatonări. Se dau şi se încasează câţiva pumni uşori. Lucrurile merg la fel şi în cea de-a doua repriză. Şi în cea de-a treia. În cea de-a patra avem deja un fapt memorabil. Unul din cei mai tari susţinători ai roşului, acela cu sacou şi barbă căruntă, şopteşte ceva unui trepăduş care dispare. După câteva secunde, revine însă cu un pachet de unt pe care îl scoate din ambalaj şi îl aruncă în ring, între picioarele luptătorului cu şortul portocaliu. Nu îl vede prea multă lume, numai cei din secţiunea C pot observa această manevră. Combatantul calcă pe unt, se dezechilibrează şi în cădere, încasează un pumn zdravăn de la luptătorul în roşu. E la pământ. Nu mai aude nimic, nu mai vede nimic. Simte însă furia cum îi afectează vederea. Nu mai vede acelaşi public. Vede alt public şi pe el se vede pe altă scenă. La un moment dat, se apropie de scenă un copil. Este conştient că furia îi va răpi capacitatea de concentrare. Aşa că preferă să se descarce. Dar pe cine? Copilul nu se opreşte şi vine spre scenă. Greşeala lui. Capul copilului zboară pe spate de la dosul de palmă primit. Dar el, marele luptător, descărcat acum de energia negativă cauzată de furie, stoarce o lacrimă pentru public şi se ridică în picioare. Şi-a revenit. Acum vede totul clar, poate chiar mai clar decât înainte, chiar dacă este huiduit copios de cei din secţiunea adversă, dar şi de o parte a celor din secţiunea C, care până acum au stat liniştiţi fără să scoată un sunet. Trebuie să pregătească răzbunarea. O cheamă pe blondină, îi şopteşte ceva şi aceasta dispare. Revine însă repede şi aruncă câteva bucăţele de slănină în ring. Combatantul din colţul roşu o vede, însă. Numai că o vede pe ea şi nu vede pumnul care îi zdruncină creierii. Cade pe podeaua alunecoasă, lovindu-se la cap. Este în colţul portocaliu. Un doctor cu halat alb îi conectează câteva fire la tâmple. Uriaşele plasme de deasupra ringului se aprind şi pe ecrane se vede ce visează cel de pe podea, în timp real. Se vedea relaxându-se într-o cadă imensă de jacuzzi, iar în jurul său multe lumânări parfumate. Era singur în cadă, iar în mână ţinea un pahar de şampanie. La un moment dat, uşa se deschide şi apare un bărbos, cu barba neîngrijită şi cu mers anevoios. Se urcă în cadă cu el... dar, în acest moment plasmele se sting. Vacarmul reîncepe. Doctorul îşi ia firele şi dispare. Simpatizanţii sunt isterici. Arbitrul uită să numere. Îşi aduce aminte ce trebuia să facă, şi numără mai mult pentru el: şapteeeeeee, ooooooopt... Însă luptătorul cu şort roşu reuşeşte să se ridice. E în picioare şi lupta reîncepe. Mai aprigă şi cu mai multă încrâncenare, dar nu se mai întâmplă nimic notabil până la final. Gongul final îi găseşte pe cei doi epuizaţi, răguşiţi, dar satisfăcuţi. Erau convinşi fiecare în parte, că a câştigat. Arbitrii se duc spre un birou să delibereze. Sala este în delir. Până şi secţiunea C, aceea gri, ternă, anostă şi tăcută se animă. Arbitrii nu au terminat de deliberat. Se face târziu, iar sala trebuie evacuată. Se face un anunţ la microfonul sălii: Ocupanţii secţiunii C sunt rugaţi să se prezinte la uşa Z, pentru accesul afară din sală. Oamenii care au stat în această secţiune, fără a se împinge, se ridică şi pornesc înspre uşa indicată. Un trepăduş însă, îi îndrumă către altă uşă, unde îi aştepta inspectorul de la Brigada de Observare a sălii, care le înmâna câte un formular de amendă pentru că nu au părăsit sala pe la uşa indicată la microfon. Fiecare spectator îşi lua formularul de amendă resemnat, cu gândul poate la aceeaşi linie de credit, la care mă gândeam şi eu. Şi tu, şi el şi poate toţi cei care citesc aceste rânduri.

Pentru că şi eu, şi tu, şi el, toţi facem parte din spectatorii Secţiunii C, care am intrat "moca" la show şi am ieşit cu buzunarele goale. Asta n-ar fi nimic. Dă-i dracului de bani. Că banii se fac, dar ce te faci cu găurile din stomac, cu maţele întoarse pe dos, cu scârba care te-a apucat şi cu groaza că uite "aşea" eşti din nou pe punctul de a pierde cinci ani din viaţă, sperând ca poate viitorul preşedinte... sau... poate...

De ce a pierdut Crin Antonescu?

Am o lehamite perfectă, dacă lehamitea ar putea fi perfectă. O asezonez forţat cu explozia de culori şi nuanţe a toamnei, cu vremea perfectă de afară şi îmi dau seama ca obţin o sâcâitoare durere de cap. La ce bun atunci această alăturare, asezonare, împreunare, care pe deasupra mai este şi forţată? Aduce a viol; ori eu am încercat întotdeauna să mă manifest paşnic pe acest pământ. De multe ori când mă simt atacat, fie întorc spatele, fie joc rolul prostului, deoarece nu îmi place să atac. Sigur, nu mă las întru totul atacat, mai am şi eu o replică pe acolo, una mai schiloadă să nu zică lumea că sunt prost de-a binelea. Unii ar numi asta bun-simţ, alţii fraiereală, alţii de-a dreptul prostie. Nu mai sunt nici eu sigur ce este. Poate ar trebui să văd lucrurile mai pragmatic.

Deci, (deşi am început propoziţia cu acest cuvânt, nu trag nicio concluzie, "sumarizez" numai ce am spus mai pe sus) se dau datele următoarei probleme. La start, sunt aliniaţi nişte adversari care au de terminat o cursă. Singurele două lucruri certe ale acestei curse sunt: linia de start şi linia de sosire. Obstacolele de pe pistă sunt alese de către un arbitru mai gras, chelios, cu mustaţă şi scund, un tip extrem de antipatic, care în şcoală probabil că era cuca bătăilor de joc şi a şuturilor în cur. Dar, acum, roata s-a întors. Puterea o deţine el şi aranjează obstacolele după cum pofteşte el. La ăia mai aşa necunoscuţi, la pune nişte garduri înalte, cu sârmă ghimpată, numai bune să îşi lase ceva bărbăţii în gard. Ailalţi, că deh, sunt mai cunoscuţi, le pune nişte garduri din alea de firmă, calculate bine în înălţime de firma producătoare, dar dispuse prost pe pistă de omul nostru, gras, chel, scund şi antipatic. Unuia îi pune mai puţine, altuia cât zice la regulament, la al treilea, că are ochii albaştri şi succes la gagici, ceea ce el nu a avut niciodată, îi pune aşa mai multicele, la ăla nebunu' îi pune gardurile pe lungime să îşi frângă gâtul, la ăla slab, da' cu gura mare îi pune câteva serii de obstacole la distanţe foarte mici şi tot aşa. Şi începe cursa: se duce arbitru nostru chel, gras, scund şi nesuferit la linia de start şi ridică pistolul în aer. Tensiunea concurenţilor creşte vertiginos, tensiunea spectatorilor se poate mirosi, iar el, cu un cinism greu de imaginat, spune, aproape pentru el: "Pe looocuri, fiiiţi gataaaaaaa...." trage aer în piept, de parcă ar fi rămas fără oxigen deloc, închide ochii pentru strigătul final şi...

Primul concurent ţâşneşte, urmat de cel de-al doilea. Al treilea, ăla cu ochii albaştri, frumuşel şi cu succes la gagici se gândeşte că mai bine aşteaptă startul, că el are principii şi bun simţ, că fetele apreciază pe cei corecţi, dar dacă... totuşi.... Şi tot calculând aceste opţiuni, aude în sfârşit şi strigătul de START. Ţâşneşte şi el, dar ceilalţi doi sunt deja mai departe. Simte, însă că lumea îl susţine, că doreşte victoria lui. Iar în mintea lui apar iar întrebările: "Dacă aş tăia la curbe, pe pista de la margine, aş mai recupera". Însă conştiinţa nu şi nu. Degeaba, lumea urla la el, el nimic, "sunt corect, am bun simţ şi vor înţelege. Mai ales gagicile, vor aprecia felul meu de a lupta". A mai trişat şi el pe ici pe colo, la vreo două curbe, mai mult nu a avut curajul. Ceilalţi doi însă, luaseră un avans destul de mare, şi au început să îşi tragă la gioale unul altuia. Nu mai aveau ochi pentru restul. Ştiau că erau mult în urmă, doar cotizaseră destul cu fripturi şi gagici la arbitrul ăla scund, gras şi antipatic. Măcar aşa a reuşit şi el să simtă atingerea cărnii roz a fetelor pentru prima dată în viaţă.

Primii doi au terminat cursa. S-au calificat pentru marea finală. Restul... nu mai contează. A, nu, frumuşelul reuşeşte să termine pe locul trei, dar nu îl mai bagă nimeni în seamă. Gagicile, mai ales alea blonde şi voluptoase se aruncă asupra învingătorului. Sunt gata să se ofere pe tavă lui, câştigătorului, doar câştigătorul ia mereu totul. Chiar dacă îi pute gura. Da' rău îi mai pute gura! Toată lumea nu are ochi decât pentru locul întâi, hai şi doi.

Restul nu contează. Aşa-i şi în viaţă! Contează ăl mai al dracu' în gură, ăl de poate mânca mai mult căcat şi poate striga cel mai tare. Şi ce dacă îi pute gura, gagici va avea gârlă. Şi ce dacă ştie că l-au văzut şi alţii mâncând? Îi cumpără, sunt la promoţie, în grup. Aaaaa, şi el l-a văzut pe ăla de pe locu doi cum a mâncat şi el, deci nu poate să îl dea în gât. Aşa că va sta liniştit!

Deci, (acum chiar am să trag o concluzie) amândoi vor sta liniştiţi. Frumuşelu', ăla după care mai leşina câte-o gagică şi care era susţinut de oameni aşa mai spălaţi a pierdut. Hăhăhă. Da' cum a mai pierdut! A crezut el că va vorbi frumos şi se va comporta aproape galant şi va câştiga? Fraieru', prostu', auzi ăla cu bun simţ... Hăhăhă!

Gata, problema a fost rezolvată! Pragmatic! Două lucruri au fost certe: linia de start (pentru că era o linie desenată şi toată lumea o vedea) şi linia de sosire (pentru că era o linie desenată şi toată lumea o vedea). Restul ţine de factorul uman, supus greşelii. Şi ce, omu' greşeşte, ce dacă greşeşte în favoarea unuia sau a altuia? Doar nu era să rămână fecior, deşi era chel, scund, gras, antipatic şi mai avea şi un salariu mic. Acum se simţea şi el bine. Avea "cojones". Numai că "cojones" alea îşi cereau drepturile şi mai avea nevoie aşa de-o partidă mică. Numai că primul concurent i-a spus că e un dobitoc şi i-a recomandat să se uite în oglindă, iar cel de-al doilea, mai diplomat din fire, i-a lăsat de înţeles că nu va fi tot el arbitru în marea finală. Aşa că, s-a întors spăşit la căţeaua lui de acasă, care îl aştepta credincioasă.

Problemă de reflecţie (pentru destui reflexie): cum e mai bine? Cu sau fără principii? Cu, te vor uita toţi, că, deşi ai încercat să schimbi sistemul, tot te-ai stropit pe pantofi şi pe pantaloni când ai încercat să te pişi contra vântului. Fără, te vor uita toţi în secunda următoare când nu ai mai reuşit să ieşi pe locul întâi. O nelămurire uşoară. Pentru cel care i-a aflat răspunsul. Eu l-am aflat, dar vă las pe fiecare dintre voi să vi-l aflaţi.

A, şi să nu uit! Ce am debitat mai sus, este rodul imaginaţiei mele. Asemănări cu realitatea nu sunt, poate numai aşa... "sursuri" de inspiraţie. Iar, ca să revin la întrebarea din titlu... De ce a pierdut Crin alegerile??? Că nu s-a mutat în Mihăileanu, colţ cu Zambaccian şi nu şi-a pus termopane VARTEX. Uite de aia nu a câştigat alegerile.

P.S. Imaginea de mai sus este luată de mine, la remarca unei prietene. Deci drepturile de autor ne aparţin. Dar ştiu că unora le miroase gura, aşa ca nu o să îmi bat capul dacă o voi găsi pe cine ştie unde. Nu îmi place să stau în aceeaşi cameră cu persoane cărora le pute gura, deci nu o să dăm pe nimeni în judecată!

Un vis împlinit!

Astăzi a fost una dintre cele mai însorite zile din ultima vreme, deşi am stat aproape jumătate de zi sub pământ, în Salina Ocnele Mari. A ieşit şi soarele pe strada mea şi am trăit una din dorinţele mele arzătoare: prima expoziţie de fotografie.

Iureşul cotidian a fost foarte mare în ultima perioadă, drum pe la Bucureşti, diverse probleme de rezolvat, teme cu cel mic şi tot aşa, că nici nu am simţit cum a trecut această săptămână. Şi iată-mă vineri, ziua în care trebuia să punem fotografiile spre delectarea ochiului şi a sufletului musafirilor Salinei. Alarma telefonului şi-a făcut datoria la ora 8.00, iar eu am intrat un pic în panică. Nu prea aveam nimic pregătit: afişul nu era printat, nu ştiam exact cum vom expune fotografiile în salină, ştiam că la ora două urma să aibă loc un eveniment, o consfătuire medicală în salină, aşa că am intrat repede în priză. Am scotocit după singurul meu stick de memorie (unul din vremea cretacică, având impresionanta capacitate de 64 de megabiţi), am copiat afişul pe stick, am trezit copilul, i-am dat să manânce, copilului, evident :), ne-am îmbrăcat şi am coborât. Alex era deja jos, Bobiţă era şi el aproape gata, am luat de la "Gospodarul" nişte "negrese" şi şuruburi, am sorbit cafeaua, copiii s-au năpustit asupra jucăriilor din camera băieţilor lui Bobiţă, iar noi am pornit la drum. Am mers să printăm afişul şi după mici peripeţii am reuşit să-l printăm, din bucăţi, dar a fost bine şi aşa. În fine, acum eram cu totul gata, aşa că am pornit spre Ocnele Mari.

Am intrat în Salină şi ne-am pus pe treabă. Am început cu o binemeritată ... pauză. Adică, în bunul obicei oltenesc, ne-am scărpinat creştetul capului spre invocarea muzei ce avea să ne înveţe cum naiba să prindem fotografiile în pereţii de sare, tari ca stânca, nu alta. Din discuţie în părere, via consultări, am ajuns la concluzia că nişte... "ceva" pe care să punem fotografiile, ca nişte simeze, se impunea a fi confecţionate. Cu sprijinul gazdei noastre EXTRAORDINARE, d-l Marius GEORGESCU, am reuşit să confecţionăm aceste "simeze" din nişte blăni, iar expoziţia noastră începea să capete contur. Un contur mai fain decât, sincer, îmi închipuiam eu.


GATA! Am reuşit. Totul arăta perfect! Ei, bine prima noastră expoziţie era gata! Noi, adică Bobiţă Cătuşanu, Gabi Marian şi subsemnatul, am "furat" câteva clipe timpului şi am vrut să le oferim privitorului, vizitator al Salinei Ocnele Mari, ca un fel de pată de culoare în imensul cenuşiu al cotidianului nebun de-a binelea. Asta este "Mişcarea noastră de rezistenţă", ăsta este modul nostru de a rezista circului politic şi tâmpit, oferit gratuit la televizor.


Ceea ce ne-a bucurat însă cel mai mult a fost faptul că, deşi expoziţia nu era gata în totalitate, vizitatorii Salinei deja priveau fotografiile noastre. Şi ce sentiment minunat am avut în acel moment!


Acesta este un vis împlinit! Nu a fost aşa de greu să-l împlinesc, deoarece ingredientele "secrete" sunt aici lângă mine: dorinţă, prietenie, generozitate, faptul că am crezut în acest vis. Acestea sunt ingredientele unei zile perfecte! Iar aceasta este ziua mea perfectă!


Vreau să îi mulţumesc lui Alex Andrei Moise pentru imaginile de mai sus şi pentru că a fost alături de noi şi sper să îi ofer şi eu imagini de la viitoarea lui expoziţie cât mai curând!

Ete, că se poate şi altfel!

Încrâncenare mare pe scena politică zilele astea. Doar e campanie electorală! Fi-le-ar campania electorală a dracu'. Să o ia şi să şi-o bage undeva de unde nu o mai pot scoate decât prin intervenţie chirurgicală. Asta nu mai este campanie electorală (electoral - care priveşte electorul, adecă alegătorul, adecă io sau tu sau ăla de pe stradă), e campania dosarelor. Nu alea din plastic de la librărie, alea... grele de pe la servicii. Şi dă-i, tată, circ la tot poporu'. Să aibe omu' la ce se uita, că deh, facturile se umflă, veniturile scad, trăim vremuri maro (să nu zic de căcat), ce să mai.

În toate vremurile astea maro, na, că natura deschide un pic sacul cromatic şi ne aruncă un pic de nuanţe pentru ochiul îndobitocit de cenuşiul şi plumburiul cotidianului din care parcă nu mai ai scăpare. Da, începi să crezi că nu mai ai scăpare. Te afunzi din ce în ce mai mult în probleme, zilele parcă gonesc pe lângă tine, de parcă nu ar fi auzit de radar şi tu... tu ce faci? Pleci de la servici cu mulţumirea în suflet: "Am mai plătit o factură!". Dar, ajungi acasă, deschizi cutia poştală din care îţi cad alte două facturi şi îţi spui: "Ce dracu' caut eu în viaţa mea?" Ori...

Da. Te opreşti un pic. Îţi tragi sufletul care a obosit să ţină pasul cu tine şi a rămas undeva pe drum, deschizi, ba nu, beleşti ochii larg şi începi să te bucuri de ceea ce este frumos pe lumea asta. Răutăţi vei găsi întotdeauna şi la tot pasul, oameni care să te înjunghie pe la spate sunt destui, nemernici care consideră că te pot prosti în faţă doar pentru faptul că eşti un lord şi nu te cobori la nivelul lor sunt peste tot. Nu duci lipsă de belele. Dar cum belele trag la belele, ai putea să începi să le tratezi ca pe nişte "chestii", încercând să atragi în casa ta bucuria. Bucuria de a bea o cafea duminică dimineaţa cu un prieten, bucuria de a te plimba prin pădure cu familia, bucuria de a face lucruri simple, dar poate cel mai important lucru, "bucuria" de a te bucura de lucrurile simple.

Mi-am propus o dată cu aderarea la "Mişcarea de rezistenţă" şi la campania "Noi vrem respect" să mă detaşez de nebunia din jur, să fiu eu contra vântului, chiar cu riscul de a mă uda pe pantofi, să trag pe dreapta maşina şi să mă bucur de simfonia galbenă a toamnei, să savurez cafeaua de dimineaţă chiar dacă este duminică ori luni, să reînvăţ lucrurile simple pe care se pare că le-am cam uitat.

Dar, mai ales să îmi văd de ale mele. Să îmi împlinesc ceea ce mi-am dorit în noaptea dintre ani pentru anul acesta. Printre altele, să fac prima mea expoziţie fotografică. Cu ajutorul bunului meu prieten Bobiţă Cătuşanu, iată că această dorinţă urmează să se îndeplinească.

Deci, vă invit, la Salina Ocnele Mari, pentru o porţie de sănătate, dar şi pentru a arunca un ochi la ceea ce am fotografiat eu.

M-am săturat!

Guvern. Coaliţie. PSD. PD-L. Criză. Revocare. Demitere. Am avut parte de aceste cuvinte în supradoză zilele acestea. În condiţiile în care economia se prăbuşeşte văzând cu ochiul liber, totul, acolo, sus, la vârf, se desfăşoară fără mine, fără a se ţine cont de interesul meu, ca cetăţean. Cetăţean, pe naiba! De fapt eu, ca şi prea mulţi alţii, suntem nişte bieţi plătitori de impozite care ţin în spate sistemul. Şi pe ei, jmecherii, care împart banii după placul lor, îi doare în cur de noi, dar nici acolo.

Mi-am spus părerea şi am susţinut-o de fiecare dată cu argumente şi am recunoscut mereu: da, sunt de dreapta, îmi place doctrina de dreapta. Numai că ei nu au avut niciodată doctrină, nu ştiu ce înseamnă acest concept. Ei ştiu o singură doctrină: doctrina CIOLANULUI.

Am susţinut din toate puterile mele Convenţia Democratică în anul 1996. Eram în timpul facultăţii şi eram sigur că până voi termina eu facultatea, societatea va intra în mult aşteptata normalitate. Şi mi-am luat ţeapă. Am susţinut iar din toate puterile o nouă coaliţie, Dreptate şi Adevăr, în 2004. Terminasem aproape orice rezervă de speranţe şi eram gata să plec din ţară. Dar, m-am răzgândit. Am rămas în ţară cu convingerea că va fi mai bine, că voi trăi bine. Aşa mi se spusese! Şi iar mi-am luat ţeapă! E ca şi în căsătorie. Când te înşeală nevasta prima dată, să-i fie ruşine! Când te înşeală a doua oară, să-ţi fie ţie ruşine! ŞI ÎMI ESTE! Mi-am luat ţeapă de două ori cu opţiunile mele politice! De aceea, nu mai pot să susţin niciun partid politic, nicio altă coaliţie. Ar fi prea mult pentru mine, ar fi de-a dreptul sado-masochism. Ori nu pot fi aşa! E ca şi cum te-ar înşela nevasta a treia oară, cu zâmbetul pe buze. Ori, dacă treaba asta ţi se întâmplă, nu stai ca prostul satului să fii batjocura tuturor, ori te pui cu paru pe ea, ori o laşi şi te duci în cele patru zări.

De aceea, nu mai pot susţine o entitate politică. De aceea, voi susţine demersurile societăţii civile, care parcă începe să se mişte, să se nască. Este singura opţiune care mi-a mai rămas. Aici în ţară!

Sunt două campanii care mi-au atras atenţia în mod deosebit şi cărora m-am alăturat. Fă-o şi tu, spune-le prietenilor tăi:

Mişcarea de rezistenţă declanşată de Jurnalul Naţional. Nu este pentru oricine! Este numai pentru cei care cred cu tărie în dictatura bunului simţ, în detrimentul comportamentului cocalaresc si piţiponcesc. Vino şi tu în Mişcarea de rezistenţă dând un simplu click pe imaginea de mai jos şi pune-ţi pe blog invitaţia pentru prietenii tăi să intre în această Mişcare.


Noi vrem respect! Aici este răfuiala cu politicienii, cu cei care ne-au răpit ani din viaţă ca să îşi umple ei buzunarele şi să ne râdă în nas progeniturile lor cu maşini scumpe şi case peste case, pe care nu au cum să le justifice. Apropo de asta... Fiscul? Am încredere şi în această campanie, deoarece nu cred că domnul Victor Rebengiuc şi-ar pune în joc imaginea de om cu coloană vertebrală pentru ceva în care nu ar crede. A fost primul care le-a spus să se şteargă la gură pentru rahtul pe care l-au mâncat atâta timp. Sper să o facă din nou, de fapt, să o facem împreună. Semnează şi tu manifestul şi cere şi tu respect!

Nesimţire, ţi-ai găsit naşul... de fapt, NAŞII!

Sâmbătă, 26 septembrie, ora 10.00, în faţa gării. Gaşca de prieteni s-a strâns încet, încet şi am pornit spre Malul Alb, unde astă vară am filmat aceste scene incredibile. Am avut parte de tot sprijinul familiei, la această acţiune participând soţia mea, Ingrid, fiul meu, Theodor, precum şi bunii noştri prieteni, familia Cătuşanu (Anca, Bobiţă, Mihnea şi Rareş), făcând astfel o gaşcă mare de prieteni, şi mici şi mari.



Am ajuns la 10 şi jumătate în locaţie şi ne-am organizat. Am luat mănuşile din plastic, am desfăcut sacii şi ne-am apucat de treabă. Între timp, gaşca noastră de prieteni s-a mărit, aici ajungând şi câţiva dintre copiii Grădiniţei Happy Kids din Râmnicu Vâlcea, împreună cu părinţii lor.

Sacii se umpleau foarte repede, iar pajiştea începea să îşi recapete din înfăţişarea ei normală, din demnitatea furată de sticlele din plastic aruncate aiurea de nesimţiţii oraşelor. Am coborât şi lângă râu, profitând de faptul că nivelul Oltului a fost scăzut şi am curăţat şi malul râului.

Copiii s-au organizat foarte bine fără să le spun eu sau alt adult de prin preajmă; unul ţinea sacul celălalt se apleca şi lua sticla de plastic, lucrând astfel în echipă. Da, asta înseamnă lucrul în echipă, iar micii mei prieteni cred că astăzi au învăţat această lecţie esenţială pentru viaţă. Am fost astăzi o echipă, o gaşcă mare, iar ceea ce la început părea imposibil, în două ore deja era realitate.











Doar cu o săptămână înainte, am fost în această locaţie cu amicii mei fotografi, pentru o şedinţă foto de seară, iar malul Oltului arăta cam aşa:


După ce ne-am făcut noi treaba, malul Oltului este schimbat. COMPLET!




Cu ajutorul domnului prefect Remus Grigorescu, căruia îi mulţumesc pentru sprijin, am reuşit să iau legătura cu Domnul Ion Cîrjan, directorul SC Urban SA – Sucursala Vâlcea, care a trimis un container pentru a încărca sacii cu gunoiul strâns de noi. Vă vine să credeţi sau nu, UN CONTAINER a fost umplut în câteva minute cu sacii noştri, în jur de 150 de saci, poate chiar mai mulţi. Mulţumim URBAN că aţi fost alături de noi, dar mai ales că aţi fost la înălţime!

Cam aceasta a fost ziua de astăzi şi prima noastră acţiune de voluntariat. Nu am făcut această acţiune ca să dăm o lecţie autorităţilor, am vrut numai să ne răfuim un pic cu nesimţirea celor care, deşi spun că le place să-şi petreacă timpul liber în natură, “nu poate” să îşi strângă gunoiul atunci când pleacă acasă. Şi lasă după ei sticle goale de plastic ori doze de aluminiu, cutii din plastic, încălţări vechi şi câte şi mai câte ciudăţenii. Le-am spus micilor mei prieteni că natura este de fapt casa noastră, iar dacă acasă nu aruncăm sticle de plastic în cadă, să nu o facem nici afară, în natură. Noi, adulţii, trebuie să le lăsăm o casă curată, dar din păcate, adulţii sunt mai preocupaţi cum să polueze natura, în niciun caz cum să o protejeze.

Sper că participanţii la acţiunea de astăzi au învăţat de ce nu este bine să arunci o sticlă de plastic în râu. Pe moment, ea dispare din faţa ochilor noştri, dar cu siguranţă va ajunge undeva. Undeva unde mai sunt alte sute de sticle. Şi aşa vor avea în faţa ochilor peisaje precum cele de mai sus.

Acum, seara, când scriu aceste rânduri, oboseala se face simţită în toate oasele şi în toţii muşchii. Mă gândesc însă la micii mei prieteni care astăzi timp de două ore au trebăluit ca nişte furnicuţe. Ei trebuie să fie un exemplu de urmat pentru cei mari, care stau ascunşi prin birouri şi care elaborează tot felul de politici regionale, materiale informative şi alte chestii de genul acesta. Nu spun că aceste lucruri ne sunt inutile, dar parcă sunt prea multe, şi politici, şi broşuri informative, şi este prea puţină acţiune concretă. Lăsaţi doamnelor şi domnilor luxul biroului, puneţi-vă cizmele şi mănuşile de cauciuc şi poftiţi de urmaţi exemplul celor mici, pentru că TREBUIE SĂ VĂ FIE UN EXEMPLU DEMN DE URMAT!

Părinţii celor care au venit astăzi, trebuie să fie foarte mândri de copiii lor, pentru că în loc să stea să se joace cu prietenii ori să se relaxeze, au vrut să vină astăzi să facă curat în casa de afară!

(Noi) Am început şcoala!

15 Septembrie. Poate aşa ar fi trebuit să intitulez postul, dar având în vedere faptul că anul acesta am intrat şi noi în clasa I, i-am dat o tentă mai personală. Este o nouă etapă în viaţa noastră, dar mai ales a fiului meu, şi sper din tot sufletul să reuşim să depăşim obstacolele care ni se vor ivi în cale. Nu îmi este teamă de fiul meu că u va face faţă. Nu îmi este teamă de noi ca părinţi că nu vom reuşi să îl ghidăm pe drumul cel bun. De altceva îmi este teamă şi anume de sistem. Sistem care este unul parşiv, lacom şi ipocrit. Şi oricât am încerca să îl schimbăm, cei mari, adulţii ca părinţi sau profesori, chiar şi cei mici, ca elevi, îmi este din ce în ce mai clar că este imposibil. Mi-am pierdut speranţa că se mai poate face ceva, că se mai poate schimba sistemul.

Grădiniţa a fost pentru mine o experienţă extrem de folositoare, din care am învăţat, pe propria piele din păcate, că în sistemul de învăţământ nu se merge cu principii, cu corectitudine, tratând copilul nediferenţiat. Nu, trebuie să dai din coate, să îţi creezi nişte avantaje şi implicit copilului tău să îi creezi avantajele de a beneficia de o educaţie corectă. Din păcate, aşa stau lucrurile în sistemul public de învăţământ. O dată cu schimbarea grădiniţei, s-au schimbat şi lucrurile. În bine, desigur. Şi aşa am reuşit să îmi repar greşala faţă de copilul meu, întârziindu-i plecarea în clasa I cu un an, dar pregătindu-i această plecare temeinic, într-o grădiniţă privată, pe bani, dar unde copilul meu a făcut progrese uimitoare. Şi astfel am reuşit să îl pregătesc pentru şcoală, pe banii mei, făcând ce ar fi trebuit să facă grădiniţa publică.

Pornim la acest drum cu speranţa în suflet, dar mai ales cu această experienţă trăită şi, mai ales, învăţată. Nu îmi doresc pentru fiul meu să fie îndopat cu matematici peste măsură, nu îmi doresc să îl văd închis în casă, la birou făcând sute de probleme şi de exerciţii contrar voinţei lui, nu îmi doresc ca pornirile artistice, dacă le-ar avea, să îi fie retezate de obsesia unui învăţător avid de diplome şi de premii pe spinarea elevilor lui. Vreau să facă totul din plăcere, chiar dacă vor fi sute de probleme de matematică sau sute de versuri sau sute de desene sau sute de ture de stadion. Vreau să ştie din cât mai multe şi din cât mai variate.

De aceea, nu am să aştept nimic de la guvernanţi pentru că ei sunt oricum ocupaţi cu treburile lor mult mai importante decât viitorul copiilor noştri, cu certurile interminabile şi cu acţiunile lor de ochii lumii şi aducătoare de voturi. Oricum, pe vorbele lor nu mai pun preţ nici măcar o ceapă degerată. Ceea ce îmi rămâne de făcut este să îi creez fiului meu avantajele necesare care să îi permită accesul la o educaţie pe termen lung şi cât mai diversificată, chiar dacă asta va însemna un învăţământ paralel, cum este cel al meditaţiilor. Şi eu predau meditaţii, dar eu măcar sunt corect. Nu îmi recrutez copiii de la clasă, nu îi forţez să vină la meditaţii şi cel mai important, le dau bon fiscal (adică plătesc impozit, ca să aibă şi profesorii învăţământului public şi magistraţii şi ceilalţi bugetari măriri de salarii), pentru chestia asta fiind botezat cu minunatul adjectiv "prost" de unii sau alţii.

Este un drum greu, dar sunt convins că vor fi şi multe satisfacţii din partea fiului meu, iar de obstacole mă voi ocupa eu.