De iarnă! Fără zăpadă....

A început luna sărbătorilor! Toată lumea fuge încolo şi încoace, rupe uşile magazinelor şi caută urări specifice pe internet pentru a se da deştepţi, butonează telefonul să trimită cât mai multe SMS-uri obligându-te să răspunzi sec “şi vouă la fel” spre delirul fericit al operatorilor de reţele mobile. Pe urmă, mai faci o vizită la mall că dă bine să te vadă lumea pe acolo şi te duci acasă uşurat că nu vei fi bârfit că n-ai pungă de firmă, dar şi uşurat de zornetul mărunţilor pe care plănuiseşi să-i dai colindătorilor care îţi vor bate la uşă în Ajunul Crăciunului.

Parcă toate s-au întors pe dos. Unde sunt sărbătorile de altădată când plecai la colindat cu prietenii prin zăpada proaspăt căzută şi, în loc de bani, primeai colindeţi, iar acasă te aştepta mama cu sarmale şi piftie, nu cu salate de ton stropite cu vin ars şi alte minunăţii culinare cumpărate de-a gata de la market?

Acum, începând cu 15 decembrie, se declanşează ofensiva cadourilor, peste tot oferte peste superoferte, bani să ai să cheltuieşti, iar dacă nu ai bani, nu-i bai, scoţi cardul şi plăteşti la vară cadourile de Crăciun plus dobânda de rigoare.

Anul ăsta nu vreau să dau SMS-uri, să plătesc cu cardul, să pierd vremea prin mall; anul ăsta, vreau să mănânc sarmale şi piftie, să merg la colindat, să stau lângă brad şi să văd luminiţele jucăuşe cum luminează chipul copilului meu. Şi aş mai vrea să văd LUMINIŢE pe frunţile arse de febra cumpărăturilor!

SĂRBĂTORI FERICITE CU MII DE LUMINIŢE ÎN SUFLET ŞI ÎN CASE!

Frumuseţe pe gratis! Pe bune!

Eşti invitat de rudele din Ardeal să petreci sfârşitul de săptămână la ei. Din dorinţa de a mai evada un pic din rutina zilnică accepţi şi îi spui soţiei de invitaţie, dar şi de faptul că ai acceptat şi începe agitaţia. Ce să cumpărăm, că doar nu putem merge cu mâna goală la ei? Fugi la market, alegi în repezeală câte ceva, te duci la casă, dai să plăteşti şi îţi dai seama că ai uitat portofelul acasă. Noroc cu cardul de credit care stă cuminte în portofelul cu acte. Plăteşti şi o iei la goană până la locul unde ai lăsat maşina. Încerci să scoţi maşina din prima, dar nu poţi din cauza deşteptului din dreapta care a parcat prea aproape de tine. În spatele tău, altul vrea să intre în locul tău şi claxonează ca apucatul să nu cumva să îi ia cineva locul. În sfârşit, ajungi acasă unde te aşteaptă soţia cu bagajele făcute, încarci totul în portbagaj, le spui tuturor să îşi pună centurile, îţi faci cruce, îţi pui şi tu centura, apeşi ambreiajul, bagi în viteza întâi şi porneşti la drum.

Vei merge pe Valea Oltului, sperând ca circulaţia să fie mai lejeră să poţi arunca şi tu câteva ocheade peisajului. Dar aşa ceva nu se poate. Valea Oltului este sinonimă cu aglomeraţia. Un dement se află în spatele tău şi îţi tot face semne cu farurile să mergi mai repede sau să îţi bagi maşina în buzunar să te poată el depăşi. La un moment dat, când începe linia continuă, semnalizează şi se înfige în depăşire. Din faţă se apropie ameninţător un TIR, tu tragi cât poţi de mult în dreapta, el ambalează motorul la maxim şi se repliază exact în momentul în care ai impresia că în faţa ta se vor derula cele mai groaznice scene. Dar aţi scăpat, cu toţii!

Cauţi un refugiu şi tragi pe dreapta. Îţi aprinzi nervos o ţigară şi înjuri puştanii ăştia teribilişti cu maşini puternice. Îţi ridici privirea către vârful unui deal şi vezi splendoarea oferită de natură , parcă numai pentru tine. Cauţi aparatul, foto, dar îţi dai seama că, în toată agitaţia, a rămas acasă. Nu-i nimic, imaginea îţi va rămâne întipărită pe retină pentru mult timp de acum încolo. Şi mai mult decât atât, vei căuta mai des şi te vei bucura de splendoarea pe care ţi-o oferă natura. Gratis.

Aţi văzut vreodată o simfonie?

Toamna şi-a intrat în drepturi. Ceaţă, ploaie, noroi, parcă aş fi în “Casa umbrelor” a lui Dickens. Totul parcă este desprins din roman. Oameni nervoşi, oraş învăluit în ceaţă, peste tot aceeaşi atmosferă rece şi umedă. Mă avânt pe stradă cu speranţa că mâine se va îndrepta vremea. Ascult prognozele meteo, dar nu se prevede nicio schimbare. Iarăşi o zi anostă, cu oameni nervoşi, cu bălţi care sunt căutate de nesimţiţii străzilor. Iarăşi buletin meteo. De data aceasta, veştile sunt bune. Se va simţi o ameliorare a vremii. Soarele îşi va face apariţia, chiar dacă va fi zgârcit în a se arăta oamenilor din ce în ce mai nervoşi. Pornesc la drum cu speranţa că soarele va aduce un pic de seninătate şi pe feţele lor. Dar, foarte curând, sunt contrazis. Navetişti de Germania, care aduc de acolo maşini spre vânzare, gătiţi invariabil în trening şi adidaşi pricopsiţi, găsesc bălţile străzii cu o măiestrie care te lasă fără cuvinte. Bătrâni care trag de sacoşe sunt victimele lor preferate. Trec cu maşina bubuind a văicăreli manelistice în viteză prin balta din dreptul bătrânelului încruntat şi împovărat de anii de suferinţă. Stropii amestecaţi cu noroi ţâşnesc spre el, lasând în urmă un potop de înjurături mai straşnice decât cele ale tinerei generaţii lipsite de vocabular ales.

Ceaţa şi ploaia au dispărut, dar au rămas bălţile şi nervii oamenilor. Numai soarele de octombrie îşi face datoria de a pune în scenă o adevărată simfonie a culorilor prin copaci. Soarele nu poate face nimic în faţa indiferenţei oamenilor, doar frunzele se pregătesc să plece, schimbându-şi culoarea în fiecare zi până vor ajunge să le fie indiferentă indiferenţa oamenilor.

Vine şcoala! iarăşi...

Păsările încep să-şi pregătească zborul spre ţări mai calde, în timp ce oamneii nu mai au timp să îşi pregătească cămările pentru iarna ce va urma. Din ce în ce mai rare sunt casele unde miroase a bulion pus la fiert sau a gogoşari ori castraveţi ce urmează a fi puşi în borcane sau a legume puse la fiert pentru delicioasa zacuscă. Copil fiind, mirosul acesta era semnalul care mă determina să încep şi eu pregătirile pentru şcoală. Goana după caiete, coperţi, vocabulare, gume de şters, stilouri, sugative, creioane, ascuţitori era făcută împreună cu amicii mei de la bloc. Ce nebunie era pe vânzătoare când intrau în librărie vreo 15 puştani gălăgioşi, fiecare cu pretenţiile lui. Dar, pretenţiile noastre erau rapid rezolvate, deoarece era un singur fel de creioane, un singur fel de caiete, un singur fel de gume de şters. Fiecare trebuia să spună doar numărul de bucăţi. Şi la fel de gălăgioşi plecam, cum veniserăm.

Astăzi totul se rezolvă la market. Borcane cu murături, peste care se aşează caiete cu miros de vanilie, lângă care se pune un set de carioci fluorescente, cutii de zacuscă, stilouri cu rezerve să nu te mai murdăreşti şi să foloseşti sugativă (apropo, o mai fi existând?), ketchup dulce sau picant, creioane cu capul lui Scooby în vârf.

Aşa de tare s-au schimbat vremurile! Singura care a mai rămas este emoţia boboceilor care o vor întâlni pe tovarăşa (oops, doamna) învăţătoare, la care se mai adaugă lacrimile părinţilor, stângăcia celor mici când se aşează în bancă, emoţia care îi gâtuie când ridică coperta abecedarului. Acestea au rămas neschimbate şi vor rămâne la fel şi pentru copiii boboceilor de astăzi.

Fuga sau marea evadare din oraş

Căldură mare, vere! Totul se sufocă în oraş! Maşinile lasă urme ale trecerii lor în asfaltul care fierbe, la fel şi tocurile doamnelor care se aventurează să plece în oraş la orele amiezii. Trecătorii buimăciţi de căldură se mai refugiază în câte un magazin cu instalaţie de aer condiţionat, chiar dacă nu cumpără nimic, cu binefăcătoarea complicitate a vânzătoarei. Acasă, căldura te enervează, îţi răpeşte şi ultima picătură de linişte. Vrei să fugi, să te ascunzi de căldura care te urmăreşte peste tot. Aştepţi căderea serii ca pe o binecuvântare, ştiind că în jur de miezul nopţii vei ieşi la plimbare pe străzile ticsite de alţi plimbăreţi nocturni, fiecare bucurându-se de răcoarea nopţii. Descoperi, forţat de împrejurări, frumuseţea unei nopţi de vară cu milioanele de licurici de pe cer, înfiorându-te la gândul că, a doua zi, vei porni din nou pe străzile oraşului care fierbe necontenit. Este abia mijlocul săptămânii, iar gândul, că vei fugi în weekend undeva unde este mai răcoare, îţi dă curaj să deschizi uşa şi să te avânţi în oraş. Seara, când ajungi acasă, iei harta şi începi să cauţi punctele din zonele maro ale hărţii, unde speri că vei simţi răcoarea atât de căutată în timpul săptămânii. Îţi pregăteşti aparatul de fotografiat, verifici dacă ai film, îţi calculezi distanţele şi îţi faci necesarul de benzină.

Parcă nu mai este atât de cald la gândul că vei ajunge într-un loc cu zăpădă. Da, cu zăpadă! Pentru că există, chiar şi în miez de vară, un loc unde zăpada nu se topeşte niciodată. Te vei descălţa şi, cu picioarele goale în zăpadă, îţi vei face o fotografie care să îţi amintească răcoarea acestui moment, pentru zilele când nu mai ai unde să te ascunzi din calea căldurii. Natura te ajută încă o dată, numai să ştii cum să-i ceri ajutorul. Cu siguranţă, vei rămâne surprins.

De la şcoală la gârlă

"Pentru data viitoare aveţi de citit Romeo şi Julieta” sună sec tema profesoarei, în timp ce îşi ia catalogul şi haina de pe catedră. Elevii îşi fac deja planuri pentru pauza care oricum este prea scurtă pentru a dezbate ultimele tendinţe în materie de blugi cu paiete, wonderbra-uri, genţi şi telefoane. Ştiu că vor găsi pe internet o povestire pe scurt a piesei cu Romică şi Iulica, pe care, la rândul lor, o vor povesti şi mai pe scurt în cazul în care vor fi ascultaţi data următoare. Şi dacă este de făcut vreun referat, mare lucru, ştiu de mult comenzile “ctrl+c”, pe urmă “ctrl+v” şi la sfârşit “ctrl+p”. Imprimanta să aibă hârtie, că restul vine de la sine. Dacă referatul e color vor mai împuşca un 10, dacă au ghinion să fie doar alb-negru, se vor mulţumi şi cu un 9. Ai atâtea de făcut, că nu mai ai timp şi de citit. Elev, student, inginer sau economist, trebuie să fii la curent cu noile gadgeturi, GPS-uri, indici de inflaţie, măsuri de încurajare a producţiei autohtone, că nu mai ai răgazul de a închide mobilul, de a scoate din priză telefonul fix şi de a te arunca în pat cu o carte în mână, pe care să o savurezi aşa cum făceai odinioară, când se făcea târziu şi ai tăi îţi stingeau lumina, iar tu citeai cu lanterna sub plapumă. Era aşa de greu să găseşti o carte bună, încât, în final, când reuşeai să pui mâna pe ea, o citeai de la prima la ultima pagină odată şi o dădeai mai departe. Acum, e mult mai uşor. Dai o căutare pe internet şi o găseşti sub formă de biţi care năvălesc pe cablu şi o ai la dispoziţie în câteva secunde. E prea uşor să pui mâna pe o carte, aşa că mai bine citeşti printre rânduri un ziar să vezi cine cui i-a mai săpat groapa şi cine a ajuns în final în ea.

Am făcut deunăzi o escapadă în natură, într-un loc fără semnal la mobil, pe marginea unui râu, cu o carte bună. Dacă vreţi să ştiţi cum a fost, încercaţi şi voi.

Am ajuns şi eu să spun: "Ce mişto era pe vremea mea!"

Dă-mi un MP3 player ticsit cu muzică rock de prin anii 80-90 şi voi fi cel mai fericit. Voi asculta în neştire şi îmi voi redescoperi anii de răzvrătire, anii nebuni şi frumoşi, când a purta cercei în urechi, brăţări pe mâini, blugii rupţi în genunchi, tricouri negre şi plete pe umeri nu era o modă, ci o stare. Se numea sinceritate. Atunci totul era sincer, muzica şi atitudinea, fără compromisuri, fără strălucire forţată. Nu am fost la multe concerte, dar pe unde am fost, atât de tare îmi plăcea să văd instrumentiştii cum îşi aranjau sculele, îşi acordau chitările, îşi aşezau tobele, dar mai ales îmi plăcea să îi văd cum îşi potriveau sunetul. Ultimii veneau vocaliştii şi, când toată formaţia era pe scenă, îi vedeai în momentul de sinceritate absolută. Fără efecte, fără înalte, fără artificii, mulţi sunau mai bine chiar decât pe casetă. Când totul era pregătit, coborau de pe scenă, aşteptând cuminţi concertul. Fără prea multe vorbe, fiindcă pentru ei vorbeau muzica şi versurile pe scenă. Explozia de sentimente care pornea dinspre ei înspre noi, li se întorcea înapoi ca energie pentru încă un bis şi încă unul şi încă unul şi tot aşa. Iar când coborau de pe scenă nu mai aveau voce nici pentru a cere un pahar cu apă.

Au fost ani incredibili, când muzica era sinceră şi se cânta pe bune, nu săreau cd-urile ca acum, erau prelucrări, nu remixuri, erau blugi şi tricouri negre, nu fuste scurte şi decolteuri generoase, erau versuri, nu lălăieli, erau voci, nu “computer generated voices”, era muzică, nu... . Era o stare, nu o modă.

Atât de greu este drumul spre sunetul sincer al muzicii, cu note întregi, doimi, timpi, tonuri şi semitonuri, note, că tot mai puţini se încumetă să se aventureze pe drumul ăsta. Dar cei care se încumetă şi se încăpăţânează să o facă, vor duce mai departe starea de sinceritate.

Ce departe este până....aici

Mai este puţin şi vine concediul. Ne vom urca cu toţii în maşină şi vom pleca spre o destinaţie visată un an de zile. Broşuri, vizite pe internet în locaţia aleasă pentru a ne petrece câteva zile departe de nebunia dezlănţuită din oraş, ne vor face aşteptarea mai suportabilă. Deşi este un oraş mic, nu este ocolit parcă de blestemul marilor oraşe. Circulaţie bară la bară, claxoane, oameni nervoşi, înjurături printre dinţi, taximetrişti, gunoaie, toate mă fac să îmi doresc să fug mai repede din oraş. Dar mai am ceva de aşteptat.

Între timp, mă prefac a fi un turist în propriul oraş şi îmi fac un itinerar pentru sfârşitul de săptămână după cele câteva broşuri care zac ascunse în cartea de bucate aflată într-un colţ al bibliotecii, de pe vremea când, fiind vizitat de prieteni sau rude de prin alte oraşe, am făcut pe ghidul turistic. De data asta voi vizita muzeele, mânăstirile şi bisericile de aici în tihnă, bucurându-mă de fiecare vizită de parcă aş fi venit aici din altă parte.

Cu fiecare prag pe care îl trec, redescopăr câte puţin din istoria, frumuseţea şi cultura locurilor unde m-am născut şi unde, copil fiind, hoinăream zi lumină în timpul vacanţelor de vară. Tot ceea ce văzusem cu ochii de copil, redescopăr acum, ca şi cum aş fi fost legat la ochi atâţia ani.

Amintirile din aceste locuri mă fac să mă simt atât de bine ca turist în propriul meu oraş şi asta datorită cărţii de bucate în care se aflau broşurile ascunse şi a neîndemânării mele la ştergerea prafului, accident care mi-a oferit posibilitatea de a redescoperi comorile oraşului.

Reporter vs. Telespectator (tot dracu ăla e!)

Ce ritm, ce nebunie, ce iureş de evenimente ne înconjoară! Dacă nu credeţi, daţi drumul la televizor pe un canal de ştiri să vedeţi ce se întâmplă la nivelul de sus. Declaraţii, conferinţe de presă, scandaluri, talk-showuri, toate se succed cu o viteză de te ia cu ameţeală. Talk-show în derulare, invitaţii îşi spun cuminţi părerea, când, la un moment dat, moderatorul îi întrerupe cu eterna formulă “ Avem o ştire de ultimă oră”, iar pe ecran apare invariabil acel termen englezesc “Breaking news” (de ce oare nu au găsit şi ei un corespondent în limba română, mi-e greu a înţelege). Şi începe tevatura: trasmisiune în direct de la nu ştiu ce minister, apoi intervenţie telefonică, iar se dă legătura directă în stradă, pe urmă iar în studio, ce să mai, te apucă ameţeala numai când te uiţi la televizor. Dar oare cum or fi reporterii? Primeşti telefon să te duci la minister, la conferinţa de presă, traficul este infernal, mai ai în grijă şi trepiedul cameramanului, că el săracul se luptă cu camera în spinare, te arunci într-un taxiu şi îi spui şoferului că în şapte minute ai “un direct” la ministerul cutare. Şoferul îţi spune că este imposibil să ajungi la timp, înjuri printre dinţi şi o iei la fugă printre maşini, autobuze, troleibuze şi alte mijloace de transport cu gândul să stabileşti un nou record la căratul trepiedului în spate. În sfârşit, ajungi la minister, mai ai 30 de secunde, îţi instalezi sculele în 20 de secunde, îţi ştergi transpiraţia în 5 secunde, tragi aer în piept pentru ultimele 5 secunde şi începi.

Oricare ar fi locul tău, în faţa televizorului sau în faţa camerei, seara cazi frânt de atâta informaţie îngurgitată sau de atâta alergătură cu trepiedul în spinare. În ambele cazuri, nu mai ai putere să te bucuri de desenul celui mic sau de trandafirul primit de soţie în dar de la colegii care şi-au amintit de ziua ei de naştere. Ce îţi mai rămâne de făcut? Deschizi albumul foto şi spui “Ce repede au zburat anii!”

Despre simplitate! MARTIE

Job, card de debit, cartelă de acces, maşină de spălat cu bule de aer, televizor cu plasmă, aparat de fotografiat cu display, telecomandă, computer şi internet, telefon cu cameră, monitor LCD, cotlet de mistreţ asezonat cu piept de gâscă şi sos de portocale, GPS, casă cu ipotecă, rate, card de credit, becuri spot, i-pod, master, curs valutar, curs de perfecţionare, mp3 player, mouse wireless, cuptor cu microunde, ABS şi airbag. Toate fac parte din iureşul vieţii cotidiene. Cine nu le ştie, nu există. Asta dacă vrei să fii cool şi dacă vrei să ai o viaţă plină de comfort. Să nu mai trebuiască să pierzi timpul îndeletnicindu-te cu activităţi pe care le făcea mam-mare. Acum tragi cu cel puţin două joburi ca să îţi poţi permite să le ai. E simplu! Le cumperi în rate, le ai în casă şi te aşteaptă cuminţi să le foloseşti seara când ajungi acasă. Numai că atunci când intri pe uşă, primul lucru la care te gândeşti este patul care te invită prietenos să îţi odihneşti trupul ştiind că mâine o vei lua de la capăt. Nu mai ai timp şi nici chef să vezi filme pe noua ta plasmă, să asculţi muzica pe i-pod, să fotografiezi, să îţi suni prietenii care probabil deja dorm, să stai cu familia la masă.

Mai este puţin, atât de puţin, şi se face din nou dimineaţă şi trebuie să te urci în maşina cu ABS şi airbag şi să o porneşti din nou spre joburi. Când îţi închei cămaşa, un nasture obraznic se desprinde de la locul lui în căutarea libertăţii de pe parchet. Nervos, dai cu cămaşa în dulap, într-un colţ să nu o încurci cu celelalte care au toţi nasturii şi o laşi acolo să zacă, până se va demoda, că oricum nu ai timp să îi coşi nasturele, iar când, din întâmplare, vei da din nou peste ea, o vei pune în cutia cu cârpe de şters praful, că nimeni nu mai poartă culoarea aceea. Şi ce uşor ar fi fost dacă, aşa cum te-a învăţat odinioară bunica să coşi, ai fi luat un ac şi o aţă...

A mai trecut o lună, am mai întors o filă! FEBRUARIE

Ce simplu este astăzi! Apeşi un buton şi lumina va invada camera întunecoasă, apeşi un alt buton şi o voce dintr-o cutie îţi va spune cum va fi vremea mâine, apeşi alte butoane şi, deşi eşti în nu ştiu ce văgăună, vorbeşti cu şeful care stă comod în fotoliul său de piele, apeşi alt buton şi în câteva secunde vezi chipul copilului tău luminat de razele dimineţii. Peste tot, ai n opţiuni şi n butoane pentru a le transforma în realitate. Progresul şi tehnologia, ne-a adus în această stare. Cum au apărut aceste butoane, nimeni nu ştie cu exactitate şi nimeni nu-şi doreşte să ştie, atâta vreme cât apeşi butonul şi ai ciorba din farfurie gata încălzită.

Cine oare a avut ideea extraordinară de a ataşa cutiei vorbitoare care îţi arată cum va fi vremea mâine un dispozitiv magic care îţi permite să schimbi imaginea din pat, ca să vezi 22 de zevzeci cum aleargă după o minge? Chiar nu ştiu, dar îmi pot închipui cum s-a întâmplat. Lenevea omul în pat şi vroia să vadă altceva. Nevastă-sa nu era acasă, copiii se jucau pe afară, iar el s-a enervat atât de tare că nu era nimeni prin preajmă să-i schimbe imaginea, încât a inventat un dispozitiv pe care l-a numit telecomandă. Şi totul s-a întâmplat că îi era pur şi simplu lene să se dea jos din pat. Habar nu avea ce revoluţie avea să producă. Acum telecomanda e peste tot. Deschizi cu ea porţi şi uşi de maşină, porneşti sau opreşti muzica, aprinzi sau închizi lumina, fără a te deplasa vreun centimetru.

Acum, omul are la dispoziţie o mulţime de butoane, care să-i facă viaţa mai uşoară. Cărui om i-ar mai plăcea să ia în cârcă maldărul de rufe şi să se ducă în plină iarnă la râu să le spele? Niciunuia. Şi fiecare om va mulţumi în gând celui care a inventat maşina de spălat rufe. Totul este ca tehnologia să nu-i răpească omului plăcerea de a face un lucru şi să-l trimită în pat pentru o porţie de leneveală.

IANUARIE

Început de an! Planuri, obiective, promisiuni, renunţări la vicii, toate acestea sunt rostite la început de an. O parte din ele se vor împlini, altele vor eşua, unele vor fi uitate, altele te vor trage de mânecă. Şi asta se va întâmpla în iureşul vieţii cotidiene: du copilul la grădiniţă, vino la birou şi rezolvă o mie de probleme de parcă mâine nu ar mai fi o altă zi, plăteşte facturile, fă cumpărături, aleargă prin oraş de la un ghişeu la altul să primeşti o aprobare şi tot aşa mai departe. De multe ori, ai impresia că, încet, dar sigur, devii un roboţel în marea de roboţei care aleargă pe stradă de colo până colo, într-o totală stare de nervi şi cap plecat în pământ. Rar mai vezi câte un şofer calm, aşteptând o bătrânică să treacă strada, în rest, claxoane nervoase îşi cer dreptul în timpanul tău, adâncindu-ţi starea de nervi.

Din când în când, ai nevoie parcă să evadezi din prezent şi urci în pod, la cutia cu amintiri să mai retrăieşti perioada când erai răzvrătit, când purtai plete pentru că aveai un mesaj de transmis, nu pentru că era la modă, când scriai atât de frumos despre lucrurile simple care te bucurau, când ştiai să iubeşti curat, când lumea îţi era la picioare şi când îţi promiteai să trăieşti departe de iureşul nebun.

Toate acestea le-ai trăit aievea, iar acum, când priveşti cutia cu amintiri şi când reciteşti ce scriai în jurnalul nebunului frumos care erai, parcă îţi vine să spui “Trebuie să învăţ să scriu din nou”. Şi o spui, nu doar pentru momentul în care închizi cutia cu amintiri, ci pentru tot anul , că tot e luna promisiunilor, a obiectivelor, a planurilor de început de an.

Început de an / planuri

Pentru că ianuarie marchează începutul unui drum, voi purcede şi eu la publicarea a minim un post pe lună. Pentru fiecare lună, câte ceva de citit, de gândit şi ...