(Noi) Am început şcoala!

15 Septembrie. Poate aşa ar fi trebuit să intitulez postul, dar având în vedere faptul că anul acesta am intrat şi noi în clasa I, i-am dat o tentă mai personală. Este o nouă etapă în viaţa noastră, dar mai ales a fiului meu, şi sper din tot sufletul să reuşim să depăşim obstacolele care ni se vor ivi în cale. Nu îmi este teamă de fiul meu că u va face faţă. Nu îmi este teamă de noi ca părinţi că nu vom reuşi să îl ghidăm pe drumul cel bun. De altceva îmi este teamă şi anume de sistem. Sistem care este unul parşiv, lacom şi ipocrit. Şi oricât am încerca să îl schimbăm, cei mari, adulţii ca părinţi sau profesori, chiar şi cei mici, ca elevi, îmi este din ce în ce mai clar că este imposibil. Mi-am pierdut speranţa că se mai poate face ceva, că se mai poate schimba sistemul.

Grădiniţa a fost pentru mine o experienţă extrem de folositoare, din care am învăţat, pe propria piele din păcate, că în sistemul de învăţământ nu se merge cu principii, cu corectitudine, tratând copilul nediferenţiat. Nu, trebuie să dai din coate, să îţi creezi nişte avantaje şi implicit copilului tău să îi creezi avantajele de a beneficia de o educaţie corectă. Din păcate, aşa stau lucrurile în sistemul public de învăţământ. O dată cu schimbarea grădiniţei, s-au schimbat şi lucrurile. În bine, desigur. Şi aşa am reuşit să îmi repar greşala faţă de copilul meu, întârziindu-i plecarea în clasa I cu un an, dar pregătindu-i această plecare temeinic, într-o grădiniţă privată, pe bani, dar unde copilul meu a făcut progrese uimitoare. Şi astfel am reuşit să îl pregătesc pentru şcoală, pe banii mei, făcând ce ar fi trebuit să facă grădiniţa publică.

Pornim la acest drum cu speranţa în suflet, dar mai ales cu această experienţă trăită şi, mai ales, învăţată. Nu îmi doresc pentru fiul meu să fie îndopat cu matematici peste măsură, nu îmi doresc să îl văd închis în casă, la birou făcând sute de probleme şi de exerciţii contrar voinţei lui, nu îmi doresc ca pornirile artistice, dacă le-ar avea, să îi fie retezate de obsesia unui învăţător avid de diplome şi de premii pe spinarea elevilor lui. Vreau să facă totul din plăcere, chiar dacă vor fi sute de probleme de matematică sau sute de versuri sau sute de desene sau sute de ture de stadion. Vreau să ştie din cât mai multe şi din cât mai variate.

De aceea, nu am să aştept nimic de la guvernanţi pentru că ei sunt oricum ocupaţi cu treburile lor mult mai importante decât viitorul copiilor noştri, cu certurile interminabile şi cu acţiunile lor de ochii lumii şi aducătoare de voturi. Oricum, pe vorbele lor nu mai pun preţ nici măcar o ceapă degerată. Ceea ce îmi rămâne de făcut este să îi creez fiului meu avantajele necesare care să îi permită accesul la o educaţie pe termen lung şi cât mai diversificată, chiar dacă asta va însemna un învăţământ paralel, cum este cel al meditaţiilor. Şi eu predau meditaţii, dar eu măcar sunt corect. Nu îmi recrutez copiii de la clasă, nu îi forţez să vină la meditaţii şi cel mai important, le dau bon fiscal (adică plătesc impozit, ca să aibă şi profesorii învăţământului public şi magistraţii şi ceilalţi bugetari măriri de salarii), pentru chestia asta fiind botezat cu minunatul adjectiv "prost" de unii sau alţii.

Este un drum greu, dar sunt convins că vor fi şi multe satisfacţii din partea fiului meu, iar de obstacole mă voi ocupa eu.