Anii au trecut şi peste mine şi peste Sibiu şi nu am mai reuşit să ajung aici decât atunci când am cununat cu soţia o pereche de oameni minunaţi. Aşa am ajuns să am rude în Sibiu şi un motiv serios de a reveni în Sibiu din ce în ce mai des. Aşa s-a întâmplat în toamna anului 2006, când, având ceva timp liber până avea să iasă de la servici finul meu, am hotărât să hoinăresc din nou pe străzile înguste ale Sibiului din centrul istoric. Numai că centrul istoric era un şantier imens. Peste tot şanţuri, schele, muncitori. Sibiul se pregătea să devină capitală culturală europeană. Şi a devenit. Am revenit în 2007, când Sibiul avea acestă calitate, de capitală culturală europeană. Şi am descoperit un oraş cu totul şi cu totul nou, refăcut, viu, plin de oameni care vorbeau aici engleză, mai încolo franceză, mai la stânga germană... ce să mai, auzeai o sumedenie de limbi şi vedeai o sumedenie de europeni.
A trecut şi 2007, dar Sibiul nu s-a schimbat prea mult în anul ce a urmat. Auzi vorbindu-se destul de des germană şi engleză şi acum, oraşul este plin de afişe care te anunţă desfăşurarea unor evenimente culturale, vezi o sumedenie de turişti pe stradă, cu aparatele de fotografiat la ochi pozând Podul Minciunilor ori Turnul cu Ceas, auzi, vezi şi simţi viaţa acestui oraş. Nu am făcut nici eu excepţie, am dus aparatul la ochi fascinat de acest oraş anul trecut când mi-am pus film alb-negru în aparat, rucsacul foto în spinare şi am pornit la o tură de hoinăreală.
Ce mişto este să te pierzi pe străzile Sibiului, hoinărind fără ţintă!














