A doua zăpadă.... DEMENŢIALĂ!

Încă am degetele amorţite. Da, de la zăpadă. Este trecut de miezul nopţii şi simt amorţeala copilăriei când intram în casă ud până la chiloţi de la atâta alergat prin zăpadă şi bulgărit cu prietenii. Acum, însă, locul prietenilor a fost luat de ai mei, adică de soţia şi fiul meu. Nimic din ziua de astăzi nu prevestea mica nebunie ce aveam să o facem în această seară. Ziua a început leneş ca orice sâmbătă dimineaţa, mai ales că acum este şi vacanţă. Şi tot leneş s-a derulat până după amiază când am fost cu prietenii noştri la Malul Alb, la săniuş. A fost extraordinar! M-a cam durut spatele, dar băieţii s-au dat cu sania, savurând fiecare clipă ca şi cum ar fi fost un delicios suc de portocale. Şi eu, şi Bobiţă am cam îngheţat de frig, aşteptându-i să se dea pentru a nu ştiu câta "ultima oară". Într-un final le-am zis: Gata! Adunareaaaa la maaaaaaşină! Şi ei, copii cuminţi, roşii în obraji şi uzi la picioare au cedat. Seara, ne-am reunit familiile la tradiţionala sămânţă de floarea soarelui de sâmbătă şi am vizionat împreună ştirile. Apocaliptice, ca de obicei când ninge. Dar noi eram departe de nebunia dezlănţuită în ţară şi aşteptam să se facă ora 8 şi jumătate, pentru comedia ce urma să încheie o seara deosebit de plăcută. Am plecat de la vecinii noştri când filmul începea şi când o minunată ninsoare se aşternea peste oraş. O tresărire de bucurie mi-a străbătut sufletul, exact ca pe vremea când, elev fiind, săream o clasă întreagă la fereastră când vreun coleg anunţa vestea: "Ninge!". Şi în momentul acela, deşi era mijlocul orei, cu un chiot cam cu jumătate de gură, duceam vestea mai departe. Acelaşi sentiment l-am retrăit şi în această seară, văzând cum fulgii se aştern peste zăpada îngheţată de acum trei zile. Am urcat în casă, unde ne aştepta bradul cu luminiţele lui jucăuşe şi comedia ce avea să ne facă se ne simţim din nou copii, revăzând a nu ştiu câta oară prostiile făcute de puştii teribili din seria "Singur Acasă". Noroc cu publicitatea, care ne-a oferit răgazul de a mai arunca un ochi pe fereastră. Afară ningea ca în cele mai frumoasă poveşti auzite vreodată, iar zăpada deja se aşternuse într-un covor ce parcă îmi făcea cu ochiul precum odinioară. Filmul s-a terminat, lasând în urmă o bună dispoziţie ce nu avea cum să ne lase să ne pregătim liniştiţi de somn. Aşa că, totul a venit firesc: "Ce-ar fi dacă am coborî 10 minute afară?" A fost de-ajuns să audă fiu-meu aceste gânduri rostite, că hotărârea a fost luată cu viteza luminii. COBORÂM! Nu ştiu cum am reuşit să ne îmbrăcăm aşa de repede, însă, toţi trei eram jos, înfofoliţi, cu căciuli, mănuşi şi sigur sania care ne aştepta cuminte în portbagajul maşinii. Primii bulgări au zburat inevitabil în următoarea fracţiune de secundă, declanşând un mic război în doi, cu un mic spion care îşi trăda tabăra la prima promisiune de bakugani. Semnând armistiţiul, cu câte un bulgăre după ceafă, am hotărât să pornim spre centru oraşului, deşi ora era cam unşpe şi ceva, după cum ne aminteam când am plecat de acasă. Drumul a fost un extraordinar prilej să resimt bucuriile copilăriei. Totul complotea în jurul nostru să ne luăm porţia de melancolie şi aduceri aminte. Zăpada care scârţâia sub talpa bocancilor, fulgii care se loveau de frunzele uscate ale copacilor ori se opreau pe obraji, făcându-se mici broboniţe de apă, sania care luneca incredibil de uşor, parcul din centrul oraşului cu bătrânii lui castani. Numai luminiţele din centru nu făceau parte din aducerile noastre aminte, fiindcă pe acea vreme te mulţumeai numai cu iluminatul stradal şi gata. Doar erau vremuri de raţionalizare totală. Am regretat pe moment că nu am avut aparatul cu mine, dar regretul a dispărut aproape instantaneu când mi-am dat seama că în seara asta vreau să fiu egoist. În seara asta am vrut să simt din nou bucuria zăpezii cu aceeaşi intensitate ca în vremea copilăriei. Şi aşa am simţit-o. Şi sunt fericit că sufletul meu încă mai tresaltă la astfel de bucurii. Am făcut numai vreo două pozuci de la fereastra bucătăriei ca să vedeţi cam cum era atmosfera.

P.S. La ora asta, fiul meu deja doarme ca un prunc, la fel şi soţia mea. Iar eu scriu aceste rânduri fiindcă nu vreau să fiu întru totul egoist. Vreau să vă împărtăşesc şi vouă un pic din bucuria mea, din astă seară. Ştiu că mâine va fi dezastru în oraş, iar autorităţile îşi vor lua binemeritatele înjurături. Dar eu sper că, citind aceste rânduri poate la cafeaua de dimineaţă, veţi lua hotărârea de a ieşi, NEAPĂRAT PE JOS, la o mică plimbare, prin zăpada necurăţată. Încercaţi!