Hristos a Înviat!

"Hai bă doamnă mai repede că vine Învierea şi noi n-avem lumânări, ce naiba! Uite vine popa şi io n-am lumânare! Cred că mă prinde intrarea în uie aci la coadă." În jur, hohote de râs. Spiritualul care a făcut gluma asta era un mustăcios în totă firea, contrar unei prime păreri eronate, recunosc. Chiar credeam că este vreun puştan, scăpat de acasă şi pus pe distracţii şi în noaptea de Înviere. Dar, nu, în niciun caz. Ditamai omul în toată firea, făcea mişto spre deliciul unei gospodine care ştia ce o aşteaptă acasă dacă nu râdea la glumele atât de "spirituale" ale "consortului", iar cele două progenituri îi ţineau isonul mustăciosului. A ieşit preotul în faţa poporului spre a aduce vestea Învierii, iar o maşină din stradă se tânguia oriental cu o voce sugrumată de efecte "pă orgă" de doi lei: "....duşmaniiiii meeeeei....". Săraca maşină! Un morman de fiare, şi are duşmani. Sau mai bine zis proprietarul i-a tras boxe noi, aşa de iepuraş, ce că nu?

Şi cu toate astea, plus alţi factori disturbatori care nu merită a mai fi amintiţi, fiorul acela unic al slujbei de Înviere a trecut pe şira spinării, aşa cum o face în fiecare an. Şi tot ţinând lumânarea în mână, privind-o cu atenţie şi ascultând cuvintele preotului, m-au năpădit imaginile văzute în ajun la televizor cu feţele acelea plânse ce aveau privirea rătăcind pe undeva prin zare, trădând o deznădejde uriaşă. Deznădejdea că nu mai au nimic, că totul li s-a dus purtat de apele neiertătoare. Acolo e durere, aici ie multe fiţe! Şi totuşi, ce aş putea face ACUM pentru ei? Acum chiar nu pot face altceva decât să mă rog pentru ei. Dar mâine....? Mă voi gândi şi voi face ceva, căci trebuie. Nu despre asta era vorba?

HRISTOS A ÎNVIAT!

Şi uite că vine iarăşi primăvara

Trezirea naturii la viaţă , după somnul din vremea iernii!! Expresie stas, tipar fix, cuvinte folosite de atâtea ori şi de atâţia elevi în compunerile lor, că parcă nu mai exprimă nimic. Dar nimic, măi frate, auzi tu? Şi totuşi primăvara vine. Aşa mai timidă, aşa mai nebăgată în seamă, dar ea totuşi vine. Îşi face datoria şi vine. Destul de târziu, dar totuşi vine. Parcă vrea să se răzbune, un pic, doar atât, pe toţi cei care trec pe lângă ea fără să o bage în seamă şi mai aruncă câte o ploaie rece, poate chiar o ninsoare pe aici sau pe colo. Dar, în final, vine. Şi noi, ăştia care ar trebui să o admirăm? Câte probleme sunt de rezolvat, parcă toate s-au înghesuit taman acu', să ne facă în ciudă. Şi dă-i şi aleargă şi rezolvă-le. Când, în sfârşit, spunem "uite, mă, gata, m-am mai liniştit oleacă", adăugăm trista completare "bă, frate, dar când au înfrunzit toţi copacii?? Am trecut aşa năuc pe lângă ei şi nu i-am văzut. Ce ţi-e şi cu viaţa asta!". Şi mă apucă aşa dintr-o dată o oftică pe elevii sau studenţii ăia care îşi iau câte un rucsac în spate şi pornesc să hălăduiască pe cărări de munte, pe albii de râu, pe maluri de lac, sau pe unde i-or mai purta paşii. Bă, frate, şi mă mai enervează când mai scot câte un aparat de fotografiat şi se pun pe burtă să facă fotografii unor floricele minuscule abia apărute, sau apelor învolburate, sau mai ştiu eu la ce? Şi uite aşa Internetu ăsta e plin de semne ale primăverii. Gigabaiţi de semne ale primăverii. Şi de ce mă oftic? Păi nu aţi văzut că primăvara ţine cu ei? Oare de ce? Pentru că bagă de seamă că ea totuşi a venit?
Şi eu am băgat de seamă că a venit primăvara.

Acu' despre bunul simţ

Că tot spusei ceva de bunul simţ, plimbându-mă cu famelia prin parc, am urcat într-un foişor din metal, unde se duc cei mici să privească de la înălţimea spre care tind să ajungă când vor fi mari, şi am cetit mesajul din imagine. Super-inteligenţă împinsă spre absolut! Atâta nevoie de comunicare încât să laşi posterităţii "gândurile tele cele mai intimante". Atâta nevoie să stabileşti o punte de comunicare cu cel care citeşte mesajul tău pentru generaţiile viitoare. Asta este! Noroc că cei mici care se urcă în foişor în inocenta lor lume, nu prea ştiu să citească. Ce bine de ei! Şi noroc că mai sunt angajaţii din administrarea parcurilor, care vor spoi odată ş-odată cu un strat de vopsea galbenă forma asta insolită de comunicare. Poate se întreabă careva care-i legătura dintre această întâmplare şi bunul simţ. Păi nu v-aţi dat seama? Nu există. Nici legătura, nici bunul simţ. Aşa că,

SERVUS

De ce gânduri şi fotografii

Fiecare are câte ceva de spus, iar forma pe care o alege difera în funcţie de personalitate sau simţ, bun-simţ sau chiar lipsa ăstuia din urmă. Am să pun aici o serie de gânduri care îmi trec prin cap, dar şi câteva fotografii pentru bucuria ochiului. De ce un blog? Uite aşa, am auzit că ar fi la modă şi mi-am spus De ce nu? Om vedea ce va ieşi.